Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, formată în 1949, a avut un singur scop. Blocarea ocupării lumii libere de comunismului rus care ocupase deja o jumătate de Europă și era într-o continuă extindere, după ruptura aliaților care învinseseră Germania nazistă în 1945. Statele care s-au unit atunci au făcut-o sub umbrela Americii, ca singur scut pentru a se putea apăra împreună împotriva a ceva ce planeta nu mai experimentase. Dislocarea yankeilor în țările Occidentului a avut atunci pe masă ca scenariu real o confruntare fierbinte între Est și Vest.
Pentru că NATO nu a avut împotrivă doar URSS, ci o lume comunistă a răsăritului european, care se forma atunci pe zi ce trecea și care s-a grupat șase ani mai târziu în Pactul de la Varșovia. Blocurile militare formate astfel erau sensibil egale sub toate aspectele: economic, teritorial, demografic, ideologic, militar. Zeci de ani, cele două supraputeri care aveau în centru câte un hegemon – Washingtonul și Moscova – s-au contrat, cu momente mai liniștite și mai încordate, fără a ajunge vreodată la un conflict militar propriu-zis.
Agresiunea din 2014, un test picat
După căderea comunismului în 1989, urmată de disoluția URSS doi ani mai târziu, Alianța nu a dispărut, ci a continuat să se extindă spre Est, cooptând foste state comuniste, devenite acum democrații. La un moment dat s-a discutat chiar de intrarea Federației Ruse în Alianță, ca efect al iluzoriului și copilărescului „sfârșit al istoriei” de care vorbea la un moment dat Francis Fukuyama. Dar, la adăpostul unor cooperări punctuale, pe fondul revirimentului economic și a exploatării în parteneriat cu actori economici occidentali a giganticelor resurse de hidrocarburi care generau foarte mulți bani, Rusia noului țar Putin a început să se reînarmeze.
Nu doar atât, ci a început să își intimideze vecinii europeni, parte din ei acum din NATO, parte din ei aflați în „no man’s land”. Totul a culminat cu agresiunea din 2014 asupra Crimeei, care a fost un final al unei politici agresive, nici pe departe un început. A fost momentul în care alianța nord-atlantică a avut ezitări și nu a reacționat, deși, prin agresiunea rusă, au fost puse în discuție practic toate tratatele postbelice privind inviolabilitatea frontierelor la care Rusia era semnatară. Kremlinul a perceput slăbiciunea și a continuat atacul, ocupând Donbasul, pentru ca, în 2022, ca punct culminant revanșard, să încerce să ocupe Ucraina. A fost momentul în care NATO s-a trezit, statele componente fiind cele care au sprijinit constant și în creștere Kievul care a rezistat eroic. Alianța era din nou în joc.
Anii renașterii Alianței
După 2022, NATO și-a revăzut planurile de luptă din anii postbelici, cerând aliaților să se reînarmeze. E drept că au fost viteze diferite, dar e clar că apărarea a redevenit un domeniu principal pentru majoritatea aliaților. Principalul scop a fost, de departe, a sprijini Ucraina în bătălia disperată cu agresorul rus, fiind de necontestat faptul că rezistența armatei lui Volodimir Zelenski a fost indisolubil legată de sprijinul NATO, în primul rând american. Regimul Biden a oferit suportul pentru dezvoltarea infrastructurii militare ucrainene, care a devenit în timp actor semi-independent.
NATO își regăsise sensul, diluat în primul sfert de veac postcomunist. La Varșovia, la Riga, la Tallinn sau la București, pericolul rus redevenise ceea ce se cunoștea din istoria ultimilor trei sute de ani: o provocare de zi de zi, care trebuia cunoscută și combătută. Cheltuielile de apărare au crescut la nivelul majorității statelor NATO, existând două schimbări strategice: pe de o parte Alianța a primit doi noi membri importanți pe flancul nordic – Finlanda și Suedia, pe de alta Germania a reînceput să se înarmeze la un nivel fără precedent, lăsând deoparte pacifismul idiot din vremea erei Merkel, una dintre principalele cauze ale exploziei militarismului rus.
Părea că lucrurile au reintrat pe un făgaș normal, Ucraina începând accelerat negocierile pentru intrarea în NATO, în paralel cu deschiderea dosarului de includere în Uniunea Europeană. Totul până în noiembrie 2024, când Trump a câștigat un nou mandat la Casa Albă.
Provocarea MAGA
De dinainte de a redeveni oficial președinte al USA în ianuarie 2025, Trump și-a făcut un portstindard din a ataca aliații europeni din NATO, cu un vizibil ton revanșard, având în vedere că plecarea acestuia din Biroul Oval în 2020 a fost salutată de majoritatea cabinetelor de pe Bătrânul Continent. Trump nu a uitat asta. Scos pe tușă, NATO, cu noul președinte Rutte, a început un extraordinar balet diplomatic și militar, în care a încercat să salveze valorile alianței, pe de o parte, dar să și ajute Ucraina în continuare, deși, e drept, cu valori mult mai mici și cu o vizibilă translare a sprijinului militar dinspre America spre Europa. Ucraina a redevenit a europenilor și s-a decuplat, pe zi ce trece, de sprijinul necondiționat din era Biden.
Peste ocean, zi de zi, MAGA a înlocuit încet, încet istoricul discursul antirus al republicanilor și a decredibilizat Alianța prin absentul nemotivat al celui mai important dintre membri. Un an întreg echipa de magaioți ai președintelui de la Casa Albă a atacat aliații europeni și i-a luat chiar în râs. Cu narativul generalizat de Americă care e invincibilă și care a oferit, săraca, sprijin pe degeaba leneșei și zgârcitei Europe. Mai mult, în fapt, Trump și-a uitat aliații și a discutat peste masă cu Putin, de la egal la egal, ca „bărbații” când dau afară „copiii”. Bine, discuția nu a dus la nimic, dar asta e o altă problemă pe care propaganda trumpistă a ignorat-o cu desăvârșire, în timp ce înfiera Europa și lăuda pe Vladimir.
Între timp s-a produs un fenomen uluitor. Vechiul NATO, aflat în moarte clinică provocată de „infarctul” octogenarului din Biroul Oval, a fost înlocuit de un EuroNATO. Statele europene au simțit șocul și au început să se trezească din nou accelerând reînarmarea. Mai mult, lipsa de tehnică de nivel american s-a dovedit și un avantaj, nu doar un dezavantaj. Pentru că războiul post-Ucraina s-a modificat din temelii. Portavionul, tancul și avionul fac loc războiului dronelor navale, terestre și aeriene, pe un format pe care doar Kievul îl știe foarte bine.
Europa se înarmează după armata „noului model” a eroicei Ucraine, nu după planurile strategilor americani. Fabricile de armament europene duduie și ating valori incredibile pe bursă, în timp ce programul SAFE aduce finanțări comune nemaiîntâlnite în domeniu. America pare încremenită în proiecte de dezvoltare militare caduce și anacronice, cel mai elocvent exemplu fiind că produce 100.000 de drone (multe fiind foarte scumpe), în timp ce Ucraina dezvoltă divizii IT de drone, cu o producție prezumată pe 2026 de 7.000.000 de drone. De 70 de ori mai mult.
Lecția iraniană
Și a venit și momentul în care America are nevoie stringentă de aliați. Nu de acum, că Trump a deschis deja multe dosare în care are nevoie de sprijin european, precum cel chinezesc sau cel energetic, în care pierde fără Europa alături. Ci, doar ca apogeu apar efectele aventurii războinice din Iran. E clar că învingătorul nu e America, indiferent ce spune propaganda oficială de peste ocean. Pentru că America a rămas singură în acest conflict de uzură pe care nu are cum să-l câștige într-un format de război convențional. Mai ales că nici Congresul, nici poporul american, cred eu că nici armata americană, nu doresc un atac terestru care s-ar solda cu pierderi gigantice pentru a genera câștiguri minime. Dacă le-ar genera.
Așa că, în stilul său zeflemitor și ambiguu, Trump a cerut ajutor NATO. Care, surpriză, nu a venit. Neconsultați în niciun fel privind agresiunea împotriva Iranului, europenii nu au de ce să se înhame la o excursie numai dus spre coastele iraniene, în condițiile în care hidrocarburile Bătrânului Continent vin în proporție nesemnificativă din acea zonă. Mai mult, europenii au acum deschis un cvasi-front operațional și logistic în Rusia, prin sprijinul constant pe care îl acordă Kievului în bătălia cu agresorul rus. Deci, nu prea văd ce ar putea să ofere și mai ales de ce să ofere EuroNATO Americii în bătălia inutilă pornită acolo. Mai precis, Europa nu va trimite niciodată soldați și sprijin real pentru o debarcare în strâmtoarea Ormuz, așa cum visează Trump, decuplat total de realitate.
Fără Frate mai Mare
În schimb, EuroNATO, la care se pare că se adaugă din ce în ce mai total Canada, al doilea stat american din alianță, e din ce în ce mai conștient de valoarea și potențialul său. Și e decuplat de America militar, informativ, logistic, pe zi ce trece, mai mult și mai mult. Însăși bazele americane de trei sferturi de veac nu mai sunt sigure și disponibile 100%, cum au refuzat spaniolii sau cum am confirmat noi. Sperietoare Rusia nu e nici pe departe URSS din 1949, iar multe din democrațiile populare ce au fost convertite la comunism atunci sunt acum de partea bună a istoriei. Mai mult, în față este eroica Ucraină, care nu cred că va ceda sau va uita în următoarele multe decenii genocidul rus.
Pe partea cealaltă, aventura Iran ar fi un duș rece pentru un lider normal. Nu e cazul lui Trump, care patinează din ce în ce mai vizibil în Orientul Mijlociu, în timp ce clamează victorii închipuite și păci pe pereți. EuroNATO trebuie să meargă singur înainte, indiferent cine va conduce America peste trei ani. Timpurile de aur ale prieteniei sigure au trecut și acesta, paradoxal, e un lucru bun. America normală (să sperăm că vom revedea în viitorul mandat) trebuie să fie un partener punctual, poate strategic, dar nu un scut unic care poate fi un pericol.
Rusia este o problemă internă a Europei și trebuie tratată și rezolvată exclusiv în acest format. Fără Fratele mai Mare.
Ștefăniță Radu este profesor, doctor în Istorie Contemporană (problematică pericolul rus în spațiul românesc), colonel informații (r), expert în cunoaștere și contracarare amenințări interne și externe la securitatea națională