Aflându-mă recent, pentru niște investigații, într-un spital ieșean, o bună prietenă mi-a adus într-o bună zi revistele culturale din săptămâna respectivă (România literară ,,Observatorul cultural ). Le-am pus la îndemână, lângă mine, pe pat, cu un gând de recunoștință pentru amica mea, grație căreia timpul avea să treacă mai ușor, Seara, la contravizită, au intrat în rezervă trei tinere (rezidente? studente în ultimul an?). Ajungând lângă mine, una din ele a exclamat, arătând către reviste: „Uite! Ziare!”. Ziceai că văzuse un animal exotic sau un obiect dispărut de multă vreme și reapărut în chip miraculos.
Mi-am amintit de exclamația domnișoarei citind o postare pe Facebook a domnului Cătălin Mihuleac. Domnia sa evocă timpurile în care, copil fiind, era deja un mare devorator de ziare. Vecinii din bloc, povestește Cătălin Mihuleac, aveau abonamente la diferite publicații, iar viitorul romancier reușise să facă o înțelegere avantajoasă: vecinii nu-și încuiau cutiile poștale, copilul citea revistele după care le punea la loc. Era un cititor pasionat al ziarului, iar aici e încă un punct în care ne întâlnim: eram atât de dependent de acest cotidian încât seara (seara fiindcă ziarele veneau cu trenul de la București) mergeam la Poșta centrală și așteptam, alături de alți împătimiți, să iasă cei câțiva vânzători ambulanți (specie care a dispărut) în speranța că voi pune mâna pe un exemplar. Începusem să colecționezși strânsesem un teanc respectabil. Pasiunea mea a fost brutal contrariată de o intervenție a mamei mele (altfel o ființă blândă, de mare delicatețe): având impresia că timpul consacrat ziarului e mult peste timpul pe care îl rezervam examenului de treaptă, s-a înfuriat într-o zi și a rupt, cu sadism, exemplarele din colecție. Temerile ei erau nejustificate. Am luat examenul de treaptă, ba chiar cu nota cea mai mare. N-am mai citit după aceeadecât sporadic, dar acum, la bătrânețe, m-am abonat on-line la.
De la mama mea îmi vine, indiscutabil, pasiunea pentru presă. În vremuri vitrege ea se abona, cu eforturi financiare deloc neglijabile, laGazeta literară și laLes Lettres françaises . Ca student, am prins „deschiderea” de la mijlocul anilor ’60 care s-a manifestat și prin apariția multor reviste literare, mai ales în provincie. Chioșcul la care mergeam se afla într-unul din blocurile turn din Piața Unirii, acolo unde astăzi este o cafenea. Am povestit cu alt prilej surpriza pe care am încercat-o, tot în anii ’60 evocați mai înainte, când ajuns la chioșc am văzut, alături de publicațiile obișnuite, exemplare dinși din alte ziare și reviste occidentale. Minunea n-a ținut mult, suficient însă ca să devin dependent depe care am reușit să-l procur, printr-o întreagă și complicată echilibristică, până în decembrie 1989. Dar despre asta, cu alt prilej.
Revenind la postarea domnului Mihuleac: romancierul nu-și ascunde nostalgia față de acea epocă fastă a presei și nici iritarea (eufemistic spus) provocată de starea jalnică a majorității publicațiilor românești. Adaug că foarte multe site-uri se situează și ele la un nivel foarte jos, inclusiv în ce privește stăpânirea unor norme elementare ale limbii române. Ca să nu mai spunem că multe titluri sunt simple oficine de propagandă sau de șantaj. Mă întreb și eu, împreună cu domnul Mihuleac, la ce folosesc astăzi facultățile de jurnalism. La modul ideal, ele ar trebui să-i formeze pe cei care ar putea scoate presa din marasmul în care se complace. Îmi e foarte greu însă să fiu optimist.
Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor
Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/despre-presa-fara-menajamente–1848147.html