Născut pe 9 aprilie 1894 la București și abandonat în grija unei doici – n-avea să-și cunoască niciodată părinții -, Camil Petrescu a murit la 63 de ani (14 mai 1957 – din cauza unei afecțiuni cardiace), surd și nefericit, după o ultimă vizită a actriței iubite Leni Caler. Printre cele din urmă cuvinte: „Par délicatesse, j’ai perdu ma vie…”
Să-l cântăm cum se cuvine: „Camil Petrescu? Un mare scriitor modern și o personalitate accentuată, contradictorie și contrariantă, de o briliantă megalomanie. Fiu natural
la naștere de mamă și care nu și-a cunoscut părinții, chinuit de numeroase complexe (surzenia căpătată în Primul Război Mondial, în luptele de la Mateiaș, e doar unul dintre ele) a fost un autenticist raționalist și idealist, al cărui modernism urban, excelent regizat, se combină, adeseori, cu un antimodernism la fel de incitant. Mitologia interbelică a intelectualului autohton îi datorează enorm. Nu cunosc prea mulți scriitori canonici de la noi, la acest nivel, care să aibă parte, pe ansamblu, de o exegeză atât de modestă (cu excepțiile de rigoare). Monografiile critice pe care le merită se lasă încă așteptate”, aprecia criticul literar Paul Cernat într-un „pomelnic” alcătuit în amintirea lui Camil.
Patul lui Procust, peste Marele Gatsby
Dar să-l desfășurăm: „Câtă nevoie ar fi de o ediție critică integrală a operei – în special – a publicisticii sale, spectaculoase și, în mare parte, neexplorate! După decenii de aiureli despre «proustianismul» și «gidismul» lui, o singură propunere de rediscutare adecvată a Patului lui Procust: cea din Postmodernismul românesc, unde Mircea Cărtărescu îl apropie (corect) de Marele Gatsby, ca romancier al epocii jazzului à la roumaine. Dar e doar un paragraf… Între noi fie vorba, Patul lui Procust e mai bun”. Imediat, în completare: „Am mai spus-o, nu strică s-o repet: foarte util ar fi un studiu despre «anxietatea influenței» lui I.L. Caragiale la Camil: de la dialogul filosofic din alcov din Ultima noapte… (replică la dialogul politic senil de alcov din Conul Leonida…) la satira socială din romane (Nae Gheorghidiu, Grigoriade, Lumînăraru, Bulgăran, Cibănoiu, Miți Mărculeanu, Emilia ș.c.) și la atâtea piese de teatru (Mitică Popescu ș.a., până la realist-socialista Caragiale în vremea lui). Bine, e și destul eminescianism acolo…”.
Excelent scriitor de moravuri politice
În continuare (subiectiv și îndrăzneț): „Ar merita recitit, dincolo de clișeele justițiare obișnuite, și Un om între oameni, unde fostul modernist arată că poate fi și un romancier clasic solid, cu aceeași marotă a intelectualului «idealist», adaptată noului regim. Dar câte nu ar fi de făcut, recitit și rediscutat”. Să încercăm! „Camil Petrescu e și un excelent scriitor de moravuri politice, lucru insuficient subliniat. De departe, cel mai bine îi «ies» negativii, combinatorii abjecți, între care Nae Gheorghidiu e favoritul meu (un fel de Nae Cațavencu reloaded, parcă făcut pentru a fi jucat de Gheorghe Dinică – a și fost). Nu știu dacă Gelu Ruscanu, incoruptibilul fanatic și văzător de idei din Jocul ielelor, e un personaj pozitiv; excesul nevoii de puritate îl dezumanizează, dar la categoria idealiști post-eminescieni mi se pare cel mai reușit, peste Ștefan Gheorghidiu”.
Capodoperă de mitocănie răzbătătoare
Tot aici: „În privința eroinelor, lumea se pamează, prin tradiție, în fața doamnei T. – genul de «femeie superioară» pentru bărbați idealiști. O fi, nu zic. Mie însă personajul cel mai savuros, deși episodic, mi se pare actrița Miți Mărculeanu, imitatoarea trivială a Elvirei Popescu: o capodoperă de mitocănie răzbătătoare, comparabilă doar cu dom’ Nae, purtătorul de țucal în partid al lui Alecu Constantinescu-Porcul”. Și din nou o răbufnire: „Ce ironie, totuși: tu, Camil, adept al «substanțialismului» (tomul filosofic despre Doctrina substanței, depus la Biblioteca Vaticanului, nu-i decât partea cea mai vizibilă a aisbergului) să fii canonizat fără (măcar) o monografie cu adevărat «substanțială»…”.
Oala de noapte în politică
Politichia înțeleasă de Camil Petrescu (prin ochii lui dom’ Nae Gheorghidiu, personaj al nemuritorului roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) e seducătoare. Drept dovadă, un fragment (edificator, cred): „În cercurile parlamentare s-a făcut haz îndestul de această întâmplare și mulți dintre cei care mai rezistau au căzut acum de acord că într-adevăr Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai deștepți și mai periculoși oameni din țara românească. Mai ales că în același timp mai dăduse, la o masă de la bufetul Camerei, un răspuns pe care toți îl găseau extrem de spiritual. Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-și asigure viitorul politic.
– Fugi de-aici… Ce-s nebun?… Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.
Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, și pe urmă, cu un joc de scenă de bătrân actor de provincie:
– Să duci oala de noapte a lui Brătianu? și-l măsura mereu disprețuitor, din cap până în picioare. Pe urmă, cu mândrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Și în hohotele de râs ale tuturor: Cum crezi tu?… Ăsta-i partid serios, cu ierarhie, mă, nu glumă”.
În țara surzilor
În jurul vârstei de 33 de ani, Camil Petrescu a cochetat cu ideea sinuciderii. La limita subzistenței, surd și nervos, Camil nota în Jurnal, în ziua de 1 octombrie 1931 (la un an după ce publicase Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război): „Azi literalmente nu am ce mânca”, iar cinci zile mai târziu: „Am împrumutat bani de masă de la un amic. Proprietarul îmi trimite o notă obraznică”. Ziua de 7 octombrie, şi mai dramatică: „Proprietarul mi-a oprit lumina. Am găsit azi-noapte totul în întuneric. Cum n-aud nimic în întuneric, am avut momente penibile. Servitoarea mi-a ars singurul costum bun de îmbrăcat pe care l-am avut”.
Fără bani pentru aparate auditive
Apoi: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc (…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămân vecinic absent”. Camil a luptat cum a putut împotriva surzeniei. La un moment dat, a scris pe adresa unor clinici medicale din Franţa şi Germania solicitând informații despre cele mai noi aparate auditive. În van. „Costă cam 8.000-10.000 de lei. De unde bani?”, consemna, abătut, la 31 august 1931.
Mese cu dureri de cap
Imposibilitatea de a auzi și asculta coerent i-a transformat viața într-un coșmar. Când ieșea în oraș să ia masa, asaltat fiind de tineri admiratori, Camil se transforma într-o fiară: „Simţeam o sudoare rece ieşită parcă din nervi, căci nu puteam mânca. Din cauza surzeniei trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat şi absent ca cei cu auzul normal. Eram furios pe mine că l-am tolerat să se aşeze la masă. De furie mă durea capul”.
Par délicatesse, j’ai perdu ma vie…
Din „Divagările utile” ale muribundului G. Bacovia, consemnate de fiul Gabriel în ziua morții lui Camil Petrescu și cu opt zile înainte de propriul deces (22 mai 1957, București): „Ce tristețe. S-a dus și Camil Petrescu, cam pe la capătul zorilor. Cocoșul i-a cântat pentru ultima dată. Păcat! Te-ai dus, bunul meu prieten. Erou al muncii… ai murit în ceasul al unsprezecelea; ai murit încă tânăr… Adio, Camil Petrescu. Îmi pare rău de moartea ta. Dar și eu sunt țintuit pe patul suferinței”.
Fotoliul cu spetează înaltă
Și un fragment din memoriile actriței Leni Caler (Artistul și oglinda, Ed. Universal Dalsi, 2002). Leni fusese îndrăgostită, cu adevărat, de Camil: „Nu voi uita niciodată ultimele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Camil, cu câteva zile înaintea morții lui. Era grav bolnav și m-am dus să-l văd. Nu l-am găsit în pat, așa după cum mi-l închipuiam, când știam cât de grav bolnav era. Stătea într-un fotoliu, o mobilă mare cu speteaza înaltă. Era slab, palid, doar ochii lui albaștri, vii, îi luminau fața pe care moartea își pusese amprenta. Nu-mi aduc aminte despre ce am vorbit, nu despre boală. Deodată s-a oprit din fraza începută, a privit lung undeva, departe, ochii i s-au umplut de lacrimi și a șoptit: Par délicatesse, j’ai perdu ma vie… La ce s-a referit spunând această frază nu știu, nu va ști nimeni, era însă atâta durere în vocea lui, încât nu mi-am putut stăpâni plânsul și am ieșit repede din cameră. A fost ultima dată când l-am văzut în viață”.
130 de ani s-au împlinit pe 9 aprilie 2024 de la nașterea lui Camil Petrescu
„Camil Petrescu? Un mare scriitor modern și o personalitate accentuată, contradictorie și contrariantă, de o briliantă megalomanie”, Paul Cernat, istoric literar
„Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc”, Camil Petrescu
„Camil și politica – iată un pasionant subiect de studiu, de la romane și piesele de teatru la publicistica prea puțin explorată (dosarul politic al personajului fiind complicat în ansamblu)”, Paul Cernat, istoric literar
„Era slab, palid, doar ochii lui albaștri, vii, îi luminau fața pe care moartea își pusese amprenta”, Leni Caler, actriță, fostă iubită a lui Camil Petrescu
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/camil-petrescu-abandonat-romancier-962300.html