De la conducerea ziarului „Dreptatea” la închisorile Sighetului: povestea jurnalistului care a consemnat „Nopți albe și zile negre”, una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre represiunea comunistă
Într-o perioadă în care libertatea presei este adesea pusă în discuție, destinul lui Nicolae Carandino rămâne un reper de curaj, demnitate și responsabilitate profesională. Ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist, Carandino a fost una dintre vocile importante ale presei românești interbelice și, totodată, unul dintre martorii direcți ai represiunii comuniste din România.
Născut la 19 iulie 1905, la Brăila, Nicolae Haralambie Carandino avea să traverseze unele dintre cele mai dramatice epoci ale istoriei recente. A doua zi după 23 august 1944, din dispoziția liderului țărănist Iuliu Maniu, primește misiunea de a reedita ziarul „Dreptatea”, publicație interzisă în perioada administrației mareșalului Antonescu.
Sub coordonarea sa, „Dreptatea” devine cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste. Publicația este însă interzisă de două ori de noile autorități aflate sub influența sovietică, iar destinul lui Carandino intră într-o spirală dramatică.
Procesul PNȚ și anii de detenție
În 1947, în urma celebrei „înscenări de la Tămădău”, Nicolae Carandino este arestat și judecat în procesul fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat la 6 ani de temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și plata cheltuielilor de judecată, el va petrece în realitate 9 ani în închisorile comuniste din Galați, Sighet și București.
În penitenciarul de la Sighet, Carandino îl îngrijește pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, devenind martor la agonia și moartea acestuia. Marele politician îi încredințează „testamentul politic” și „testamentul religios”, documente publicate ulterior în volumul său memorialistic.
„Nopți albe și zile negre” – o mărturie fundamentală
Cartea Nopți albe și zile negre reprezintă una dintre cele mai importante lucrări memorialistice despre sistemul concentraționar comunist. Deși manuscrisul a circulat ani de zile în samizdat, prima publicare în volum s-a făcut în exil, la New York, în 1986, sub titlul „Zile de istorie”.
Titlul autentic dorit de autor a fost însă recuperat ulterior, iar ediția îngrijită de Paul Lăzărescu a fost publicată în 2017 de Fundația Academia Civică, restituind integral mărturia lui Carandino despre anii de detenție și domiciliul forțat în Bărăgan (Bumbăcari și Rubla), până în 1962.
Cariera jurnalistică și culturală
Format la Liceul „N. Bălcescu” din Brăila și licențiat în drept la București, cu trei ani de studii doctorale la Paris, Carandino debutează în Franța, în revista „1930”.
A fost prim-redactor la „Facla”, a colaborat cu publicații precum „Credința”, „Dimineața”, „Curentul”, „Reporter”, „Azi” sau „Rampa” (unde a fost redactor-șef). A deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și a fost director al Teatrului Național din București, dar și director general al teatrelor și operelor în 1945.
După aproape două decenii de tăcere impusă, revine în presă cu cronici teatrale și plastice, dar și cu volume importante dedicate scenei românești: „Autori, piese și spectacole”, „Radiografii teatrale”, „Teatrul așa cum l-am văzut”.
A tradus din autori importanți, între care Sophocles și Ioanna Tsatsos, și a folosit numeroase pseudonime, printre care Ajax, Ali-Baba, Antipater sau Argoman.
Un reper pentru memoria publică
Nicolae Carandino a murit la 16 februarie 1996, lăsând în urmă nu doar o operă jurnalistică și culturală vastă, ci și una dintre cele mai puternice mărturii despre rezistența morală în fața totalitarismului.
Pentru generațiile de astăzi, inclusiv pentru cititorii din Vrancea, destinul său este un exemplu despre ce înseamnă responsabilitatea gazetărească, curajul civic și datoria de a spune adevărul „cu toate riscurile”.