„Aveți programare? Vă pot ajuta cu ceva?”- este întrebarea care sparge, de multe ori, tăcerea de pe coridoare.
În spatele acestor gesturi simple se află, însă, povești similare cu ale celor pe care îi întâmpină. Sunt foști și actuali pacienți oncologici care au ales să revină în institut, de data aceasta în calitate de voluntari. Cu contract și cu o motivație personală puternică, aceștia încearcă să le ofere celor dezorientați un prim punct de sprijin într-un loc unde, pentru mulți, totul începe cu teamă și incertitudine.
Anca Grădinariu, Elena Irimia și Mihaela Gîrlea se numără printre cele 12 voluntare care au ales să aducă o mână de ajutor în această inițiativă. Ele vin o dată sau de două ori pe săptămână, mai ales între 8:00 și 11:00, când holurile sunt pline de oameni grăbiți și emoții tensionate. Cu zâmbetul la purtător, verifică programările, îi îndrumă pe pacienți către analize și aduc un strop de ordine în agitația matinală. Dincolo de toate acestea, oferă ceva ce nu poate fi măsurat: liniște, încredere și sprijin pentru cei aflați într-un moment dificil.
„Mă simțeam bine și am simțit nevoia să fac ceva cu adevărat util”
Anca Grădinariu, are 52 de ani și, deși stabilită în București, s-a întors la Iași pentru înmormântarea mamei sale. La scurt timp, viața i-a dat o lovitură neașteptată, a fost diagnosticată cu cancer endometrial gradul trei. Starea sa de sănătate a făcut imposibilă întoarcerea acasă, a trecut prin operație, chimioterapie și radioterapie.
„Sunt ieșeancă și am venit aici la înmormântarea mamei mele. În același timp am fost diagnosticată cu cancer și pur și simplu nu m-am mai putut întoarce. Așa am ajuns la IRO și am rămas aici. Aș fi putut să fac tratamentul în București, dar aici mi-au plăcut foarte mult doctorii și atmosfera”, a specificat Anca.
Anca este jurnalistă de profesie și critic de film la bază, iar firea ei activă a făcut ca, la doar zece zile după încheierea tratamentului, să revină pe porțile institutului, de această dată pentru a-i ajuta și pe alții.
„La începutul lui februarie am terminat radioterapia și, la o săptămână sau zece zile după, am simțit că pot să fac ceva. Mă simțeam bine și am simțit nevoia să fac ceva cu adevărat util. După perioadele intense de tratament, când brusc se așterne o pauză, simți nevoia să umpli acest gol cu ceva care contează. Eu sunt o fire activă și am vrut să fac ceva cu sens”, precizat acesta.
„În urma acestei povești de viață, consider că am primit încă o bucată de timp”
Mihaela Gârlea are 52 de ani și este profesor și solist vocal, predând la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Se descrie ca un pacient atipic, care nu a stat niciodată în nefericire sau supărare din cauza diagnosticului său. Diagnosticată cu cancer la sân, a fost operată în 2023 și urmează tratament în continuare, fiind și în prezent pacient.
„Nici pomeneală de nefericire sau deznădejde. Nu mi-am pierdut cumpătul și nu am avut niciun moment de disperare. Știu că, în general, aceasta boală e privită ca o fatalitate, dar eu am gestionat totul foarte bine. Nu am suferință interioară, sau cel puțin nu conștientizez”, a precizat Mihaela.
După operație, în care i s-a îndepărtat sânul, a ales să nu facă reconstrucție, pentru că își dorește să fie ceea ce este. „Nu am cerut reconstrucție. Nu mă interesează să fiu ceea ce n-am fost să fiu, ci să fiu ceea ce sunt. Sunt un pacient oncologic operat de cancer la sân care vede viața în roz. E minunat să trăiești și, mai ales, să te întorci, dacă poți, și să dai din ceea ce ești acum”, a specificat ea.
În semn de recunoștință pentru timpul „care i s-a dat”, Mihaela alege să vină în special vinerea, în orele cele mai aglomerate, pentru a-i ajuta pe alții. Din interacțiunile cu pacienții, ea observă că mulți sunt neliniștiți sau confuzi, iar voluntarii intervin să îi îndrume.
„În urma acestei povești de viață, consider că am primit încă o bucată de timp. Nu știm cât e, dar știu sigur că moral, creștinește vorbind, putem face ceva pentru cei care au nevoie. Ca voluntar, văd cât de multe întrebări, dileme și suferințe adânci există, și atunci prezența mea și a colegilor mei voluntari mi se pare importantă și benefică”, a declarat Mihaela.
„Ne întreabă adesea: «Cum adică pacient voluntar, ne-am internat de bună voie pentru teste și tratamente?»”
Elena Irimia a ajuns pentru prima dată la institut în urmă cu 12 ani, în calitate de aparținător pentru mama ei, iar cinci ani mai târziu s-a întors ca pacient. Din 2019, viața ei medicală a urmat mai mulți pași: o operație neuro-renală, iar între timp și un diagnostic neuro-tiroidian. În prezent, Elena este încă pacient, dar, pe lângă zilele dedicate tratamentului și odihnei, se implică ca voluntar atât la IRO, cât și la un azil de bătrâni.
„Aceasta nu m-a împiedicat să fiu așa cum sunt. Am avut și am zile bune și zile mai grele, ca oricare dintre noi, indiferent de diagnostic. Am ales să fiu voluntar pentru că simt că timpul nostru poate oferi și altora speranță. Boala asta nu înseamnă neapărat moarte”, a declarat Elena.
Fiind asistent medical și asistent social, i-a fost firesc să vină în ajutorul oamenilor. Odată sau de două ori pe săptămână, între orele 8 și 11, poate fi întâlnită pe holuri, coordonând pacienții dezorientați și oferind îndrumare.
„Nu vreau să mă epuizez, pentru că sunt încă în postura de pacient, dar vin dimineața când este nevoie, de regulă între 8 și 11. Este trist să vezi tot mai mulți oameni bolnavi, dar există speranță. Medicina a evoluat”, a punctat acesta.
Elena remarcă și o lipsă de înțelegere a noțiunii de voluntariat în spital. Pe lângă îndrumarea legată de cabinete și medici, ea le explică pacienților ce înseamnă inițiativa.
„Ne întreabă adesea: «Cum adică pacient voluntar, ne-am internat de bună voie pentru teste și tratamente?» Le explicăm că, la fel ca ei, și noi am fost bolnavi, și ne-am întors să oferim o mână de ajutor. Este important ca oamenii să vadă și fețe prietenoase, nu doar halate albe și personal medical care vine cu acest diagnostic”, a explicat Elena Irimia.