18.5 C
București
27 mai, 2024

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Lungul drum al partizanilor anticomunişti către un monument şi calea scurtă a Securităţii către ”eroii” ei

Rezistenţa armată anticomunistă din România s-a născut din patriotism şi disperare. Majoritatea celor care s-au retras în munţi pentru a lupta cu arma în mînă împotriva ocupaţiei sovieto-comuniste a ţării la finele celui de-al doilea război mondial au făcut-o din convingerile lor, indiferent de opţiunea politică anterioară. Cu toate acestea, ”parizanii din munţi” sînt astăzi protagoniştii unei istorii pe cale de a fi interzisă. Sau cel puţin ocultată.

3125 afișări

Falsul ”caracter legionar” al ”rezistenţei din munţi”

În cazul partizanilor care au luptat împotriva comunismului după instaurarea acestuia, adevărul istoric, dovedit chiar de arhivele Securităţii, e că peste jumătate din ei, ţărani simpli, nici n-au avut vreo aparenenţă politică. Se numărau atît de mulţi ţărani în lupta din munţi, pentru că noul regim le ameninţa vădit două valori fundamentale: proprietatea (avutul lor) şi credinţa în Dumnezeu. Acesta a fost dealtfel elementul comun care a unit laolaltă, în grupurile armate de rezistenţă, foşti legionari sau membri ai Frăţiilor de Cruce (ca în cazul grupului făgărăşan al lui Ion Gavrilă Ogoranu, unde aceştia erau majoritari) cu foşti membri de partid ţărănişti, liberali, social-democraţi şi chiar ai Partidului Muncitoresc (comunist). N-au mai fost dispute politice – inamicul era, pentru toţi, unul: regimul de ocupaţie sovieto-comunistă a ţării. Mai este un element comun pentru care toţi aceştia s-au retras în munţi, cu arma în mînă, într-o luptă ai cărei sorţi de izbîndă erau ca şi inexistenţi: disperarea. Ei erau oameni deja urmăriţi de Securitate, pentru a fi arestaţi, li se pusese deja pecetea de ”duşmani ai poporului” şi singura lor şansă de a-şi mai cîştiga clipe de libertate rămînea muntele.

Există şi se manifestă însă, cu tot acest adevăr simplu şi uşor de dovedit prin documente, un clişeu care dăinuie încă, nu numai la nivelul dezbaterii publice, dar şi al modului în care autorităţile se raportează la lupta anticomunistă din munţi. Aşa se face că partizanii sînt socotiţi în bloc, drept ”legionari”, deci reprezentanţi ai unei mişcări extremiste. O fac, într-un mod fatal, chiar şi unii din nostalgicii acestora. E o legendă creată de către Securitate încă de pe timpul luptelor din munţi, perpetuată de propagandă în anii comunismului, inclusv în cei ai regimului Ceauşescu, prin popularele ”filme artistice”, cu ”comisarul Moldovan” sau ”Acţiunea Autobuzul”. În acest din urmă film, rolurile au fost inversate – în peliculă, partizanii iau ostatici călătorii unui autobuz. În realitate, securişti camuflaţi în călători i-au capturat pe partizanii din grupul lui Gavrilă Ogoranu, căzuţi pradă înşelăciunii unui învăţător în care aveau încredere, dar care devenise agent al Securităţii şi care le-a promis o iluzorie ”evadare” în Grecia, pentru a-i determina să coboare din munţi, direct în capcana Securităţii şi în faţa plutonului de execuţie.

În fine, clişeul a prins şi a rămas. Rezistenţă = legionari. În realitate, lucrurile n-au stat deloc aşa. Rapoartele ”serviciului Bande” din cadrul Securităţii Poporului, care îşi prezenta anual bilanţul în faţa conducerii (acestea au fost publicate, inclusiv de subsemnatul) prezintă grupuri de rezistenţă (”anihilate” sau încă în acţiune) a căror compoziţie din punct de vedere ”politic” nu e dominată de foşti legionari decît în cazul grupului de rezistenţă amintit. În realitate, ca fostă opţiune politică, dinaintea rezistenţei în munţi, legionarii reprezintă cel mult o treime din total. În rest, partizanii erau foşti ţărănişti (majoritari, în Ardeal), cît şi din celelalte partide ”istorice”. Pentru cei mai mulţi partizani eticheta Securităţii e una singură: ”ţăran”. Partizanii mai au o componenţă majoritară: a celor care luptaseră pe frontul de est şi cunoşteau prea bine ”raiul sovietic” ce li se pregăteşte lor şi României. Şi o altă componentă, chiar mai largă – erau monarhişti. Dar pentru absolut toţi, viaţa nu mai oferea cale de întoarcere: dacă nu plecau în munţi, ar fi luat calea închisorii sau a lagărelor de muncă. Rezistenţa a fost nu numai un act patriotic, dar şi un act al disperării.

Cît am condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am iniţiat şi participat la exhumarea unor partizani, fie ucişi în confruntarea cu Securitatea, fie executaţi sumar, după capturarea lor. Găsisem peste douăzeci, cel mai adesea îngropaţi în adîncul pădurilor, pînă în februarie 2010. Atunci, nu doar că atît eu, ci şi Gheorghe Petrov, şeful echipei de arheologi colaboratori ai Institutului, am fost înlăturaţi de la IICCR, iar noua ”conducere Tismăneanu” a modificat şi Hotărîrea de Guvern în baza căreia acesta funcţiona, sub pretexul ”unificării” cu Institutul pentru Memoria Exilului. Din atribuţiile lui (ca şi în cazul actualului IICCMER, unde la fel se petrec lucrurile, în fapt) s-a scos orice referire la ”investigare”, pentru descoperirea osemintelor victimelor Securităţii şi comunismului. ”Investigarea” e doar în teorie.

După reîncadrarea mea la Institut, cît şi readucerea lui Petrov (ambii ca ”detaşaţi”) sub guvernarea Ponta, la începutul anului 2012 şi avîndu-l ca şef pe Andrei Murau, (fostul meu subaltern, cît am condus IICCR) am fost ”lăsaţi” să ”investigăm”, în continuare în căutarea victimelor comunismului, dar evident nu ”partizani”, ci numai să exhumăm morţii din lagăre şi penitenciare. Datoram noua situaţie unui favor ”personal” care mi-a fost făcut, ca fost coleg de facultate şi prieten al lui Crin Antonescu. Altfel, a-i dezgropa pe cei ucişi în adîncurile pădurilor din România însemna, pentru noua conducere a Institutului, cum înseamnă pînă azi pentru aceasta, ca şi pentru Institutul ”Elie Wiesel”, un act de ”reabilitare a legionarilor”. Clişeele create de Securitate în anii comunismului nu numai că persistă , dar ele fac în zilele noastre politică instituţională în România, în numele ”corectitudinii politice”.

Morţii sînt mai puternici decît cei vii

În fine, în vara anului 2017 conducerea IICCMER era alta. Noul preşedinte, teologul Radu Preda a înţeles şi a susţinut, nu numai ca demers ştiinţific, ci pur creştinesc, necesitatea exhumării tututor victimelor Securităţii, pe care aveam să le găsim sau le indentificaserăm deja, dar de care nu am putut, pînă atunci, să ne atingem (din 2013, fuseseră sistate prin decizia lui Andrei Muraru şi săpăturile de la cimitirul penitenciarului Tîrgu Ocna, unde acestea erau asociate cu posibila găsire a ”Sfîntului Închisorilor” – Valeriu Gafencu, pentru a cărui ”cetăţenie de onoare” post-mortem Insitutul Elie Wiesel tocmai ceruse revocarea.

Săpăturile au fost reluate, ca şi cercetările în căutarea partizanilor ucişi de Securitate, cum am spus, abia după venirea la conducerea Institutului a domnului Preda. Care, ulterior (ca şi subsemnatul, ca şi Gheorghe Petrov) am fost înlăturaţi din nou de la IICCMER în ianuarie 2020, după o altă ”schimbare de regim”.

Îîn mod paradoxal, tocmai ”guvernele de dreapta”, din care însă nu lipsesc fraţii Muraru, sînt cele care sistează întodeaua susţinerea de către stat a săpăturilor arheologice în căutarea victimelor comunismului.

După Andrei Muraru, numit ambasador în SUA, fratele să geamăn, Alexandru, este consilierul premierului în ”politicile memoriei”. Din care anticomunismul a fost dat iarăşi la o parte, printr-o continuitate transpartinică. Puterea acestei politici ”corecte politic” este atît de mare, încît n-a contat în decizia premierului Orban nici măcar vechea mea prietenie cu el – ne cunoaştem din anii liceului. Această decizie face ca şi în prezent (asemenea perioadei 2010-2012) să ne desfăşurăm activitatea de dezgropare a victimelor comunismului exclusiv cu sprijinul donatorilor privaţi, în cadrul Fundaţiei ”Doina Cornea”. Aici continuăm cercetările noastre, indiferent de ”politicile oficiale” ale memoriei. Alături de arheologii Gheorghe Petrov (”relocat” de la ICCMER la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei), Gabriel Rustoiu (directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia), Horaţiu Groza (Muzeul din Turda), Paul Scrobotă (Muzeul din Aiud) şi Raluca Mocanu (directoarea Muzeului din Vaslui, ultima alăturată ”echipei” din 2019), am reorganizat ”Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului”, cu ajutorul lui Leontin Iuhas, fiul doamnei Doina Cornea.

Morţii sînt mai puternici decît politica celor vii.

Pînă la începutul anului 2020 reuşiserăm în timpul mandatului de preşedinte al lui Radu Preda să dezgropăm zeci şi zeci de victime şi să ridicăm, cu sprijinul Bisericii şi primăriei Alba Iulia, inclusiv un mausoleu pentru zece din partizanii Apusenilor, pe care i-am găsit şi au fost reînhumaţi la un Monument al Rezistenţei Anticomuniste, situat în curtea Catedralei Unităţii Naţionale, cu hramul Pogorîrea Sfântului Duh. Am avut atunci tot sprininul lui Gabriel Pleşa, fost viceprimar liberal, actualul primar USR din Alba Iulia , atît în ridicarea monumentului, cît şi în organizarea ceremoniei de reînhumare. O asemenea ceremonie ca atunci ar fi de neimaginat astăzi, cînd ”politicile memoriei” în exclud pe aceştia. Aşa cum se întîmplă şi cu ”Muzeul Ororilor Comunismului”, care există doar pe hîrtie şi într-un birou, chiar dacă acea hîrtie e un text de lege.

Toţi cei zece partizani reînhumaţi acolo au fost ucişi în iarna şi primăvara anului 1949 în cursul unor confruntări armate purtate cu Securitatea la Bistra, Mesentea şi Cricău. În groapa comună de la Bistra găsisem cinci victime (patru bărbaţi şi o femeie, soţia unuia din ei), la Mesentea doi şi la Cricău trei, în urma săpăturilor arheologice făcute în anii 2015-2017 în judeţul Alba. Alţi morţi găsiţi în cursul lor au fost redaţi familiilor, la cererea urmaşilor (de pildă, doi ţărani ucişi pentru că i-au ajutat pe partizani). Mormintele comune în care au zăcut rămăşiţele lor pămînteşti deveniseră un monument, la inaugurarea căruia au participat atît fostul preşedinte Emil Contantinescu, cît şi Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Serviciul religios a fost oficiat de către ierarhi şi preoţi de la Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, Arhiepiscopia Greco-Catolică de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia. Din partea Bisericii Ortodoxe au slujit ÎPS Irineu , Arhiepiscopul Alba Iuliei, şi PS Varlaam Ploieşteanul , Episcop-Vicar Patriarhal.

”Printre cei prezenţi la ceremonie s-au aflat d-nul Ion Dumitrel , preşedintele Consiliului Judeţean Alba, d-nul Dănuţ-Emil Hălălai , prefectul judeţului Alba, d-nul Mircea Hava , primarul municipiului Alba Iulia, d-nul Traian Gligor , primarul comunei Bistra, d-nul Emil Lupşan , primarul comunei Cricău şi d-nul Romulus Raica , primarul comunei Galda de Jos (toţi trei, în genere ca majoritatea aleşilor locali, ne-au ajutat şi ne ajută în invesigaţiile noastre, indiferent de politica ”regimului” de la Bucureşti – n.n.). După încheierea slujbei religioase s-au prezentat cuvenitele onoruri militare”, se spunea în comunicatul IICCMER de atunci, din care am citat.

În momentul de faţă, preşedintele AFDPR Octav Bjoza este şi el ”fost”, fiind destituit tot de aceleaşi noi ”politici ale memoriei”, pentru că s-a ridicat împotriva unei legi discriminatorii, prin care urmaşii celor consideraţi ”legionari” în arhivele fostei Securităţi nu primesc indemnizaţia prevăzută de lege, într-un reflex comunist absurd, în care păcatele nici măcar demonstrate, ci doar afirmate de fosta poliţie politică, se răsfrîng asupra copiilor.

Istoria nu mai aparţine eroilor, ci detractorilor lor. Chiar călăilor. Aşa a dovedit-o troiţa ridicată de şeful filialei locale a Asociaţiei Cadrelor în Retragere şi Rezervă din SRI, anul trecut la Piteşti, în cimititul militar din ”oraşul reeducării”, în cinstea eroior Securităţii, ”căzuţi în lupta de pe frontul nevăzut”. Ceea ce rămîne la vedere este politica de falsificare a istoriei din zilele noastre, sau cel puţin ignorarea ei, cît şi modul perfid în care, la treizeci şi trei de ani de la căderea comunismului, eroii au fost transformaţi în ”criminali”, iar cei ce i-au ucis sînt astăzi ”eroii”.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE

ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Sursa: https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-marius-oprea-lungul-drum-al-partizanilor-anticomunisti-catre-un-monument-si-calea-scurta-a-securitatii-catre-eroii-ei-21585358

Ultimă oră

Același autor