În contextul războiului ruso-ucrainean început prin anexarea Crimeei în 2014, în ultimii 12 ani România a fost unul dintre cei mai fermi susținători ai Ucrainei. Cu atât mai mult în ultimii 4 ani, de la invazia pe scară largă a vecinului nesătul al Ucrainei, de la răsărit.
România a oferit sprijin politic, umanitar și economic. Dar buna vecinătate, relațiile de parteneriat și prietenia adevărată mai înseamnă și sinceritate, și reciprocitate.
Chiar dacă până la o veritabilă reconciliere bilaterală româno-ucraineană mai sunt ani buni sau chiar decenii.
În regiunile limitrofe frontierei comune din Ucraina există comunități istorice românești, parte din arealul formării milenare a poporului român și al constituirii statului român modern.
Pentru aceste comunități autohtone, din actualele regiuni ucrainene Transcarpatică, Cernăuți și Odesa, școala în limba română nu este un privilegiu – este o parte din identitatea națională românească, dacă nu chintesența ei.
În ultimii ani însă, multe școli românești au fost transformate treptat sau peste noapte în școli cu predare în ucraineană, iar limba română este împinsă spre statutul de materie secundară, de ”limbă de bucătărie” în familiile românești din Ucraina.
Am mai atenționat în ultima perioadă asupra unor cifre alarmante: dacă în anul școlar 2014-2015 în regiunea Odesa își făceau studiile în clase cu predare integrală în limba română 2636 de elevi, azi, în anul școlar 2025-2026 doar 1485 de elevi mai sunt înscriși în clase cu predare în limba română, iar alte 2/3 din elevii de etnie română – în jur de 2800 sunt elevi în clase cu predare integrală în limba de stat, ucraineană.
Și aici nu este vorbă despre o diminuare demografică, cum adesea motivează autoritățile ucrainene, ci mai ales de migrarea ”benevol-forțată” spre clase ucrainene încă de la înscrierea în clasa I, în contextul unei perspective sumbre: reforma educației școlare, numită ”Noua Școală Ucraineană” presupune reducerea numărului de clase în școli mai ales prin lichidarea claselor liceale din aceste școli seculare în care s-a predat în limba română încă de înainte de Unirea Principatelor Române de la 1859 (spre exemplu, în ținutul Herța din regiunea Cernăuți și actualul raionul Ismail, din regiunea Odesa)!
O altă ”lozincă”, la care apelează mai ales diplomații ucraineni este că ”Ucraina nu va închide nicio școală cu predare în limba română!”.
Evident, fiindcă ar ieși mare scandal în acest caz!
”Nu închidem școlile, dar le lipsim de orice perspectivă”, cam aceasta ar fi, pe scurt, tactica.
Într-adevăr, ce perspectivă mai poate avea o școală primară-gimnazială cu predare în limba română – sau – chiar și o grădiniță dintr-un sat românesc! – dacă îi retragi treapta liceală, principalul liant între școală și studiile postliceale sau universitare în limba română? Sau – le oferi elevilor ”perspectiva” de a urma liceul românesc la câteva zeci de kilometri distanță, când ar putea ușor să facă liceul în ucraineană, în satul vecin, la doar 10 km accesibilitate, nu?…
Clopotele deșteptării, în sprijinul salvării învățământului preuniversitar în limba română au tot fost trase de mediul asociativ românesc din Ucraina, mai ales în ultimul deceniu. Există suficiente informații, articole, studii și demersuri publice, care pot fi accesate pe Internet.
Mâine, la întâlnirea bilaterală la cel mai înalt nivel de la Palatul Cotroceni România trebuie să spună clar:
În continuare, sprijinul nostru pentru integrarea euro-atlantică a Ucrainei este condiționat de respectarea în totalitate a drepturilor minorității naționale românești din Ucraina!
Chiar dacă e un ideal, un vis, o asemenea poziționare a statului român – prin conducerea sa actuală – are dreptul la existență.
Românii din Ucraina au dreptul să învețe în limba lor maternă. O confirmă Constituția Ucrainei, legislația internă, inclusiv totalitatea tratatelor internaționale ratificate de Rada Supremă a Ucrainei.
Ceea ce are de făcut Ministerul Educației și Științei in Ucraina, prin ”Noua Școală Ucraineană” este să îmbunătățească propria metodologie, pentru o mai bună însușire a limbii ucrainene de către elevii etnici români, nu să substituie predare în limba română cu ucrainizarea totală a procesului educațional din școlile noastre seculare!
Aceste școli cu predare în limba română există de generații întregi și trebuie să rămână deschise și accesibile tinerei generații de cetățeni ucraineni de naționalitate română, nu ucrainizate și lipsite de statutul lor de nucleu al identității naționale românești din aceste comunități!
Sperăm ca mâine la București să se discute nu doar despre geopolitică, ci și despre oameni, identitate și dreptul la educație în limba română.
Pentru că Europa, spre care tinde Ucraina, înseamnă și protejarea drepturilor celei mai mari minorității naționale non-slave – minoritatea națională românească din Ucraina, ÎN OGLINDĂ și ÎN RECIPROCITATE (cum obișnuiesc să solicite diplomații ucraineni), cu respectarea drepturilor minorității naționale ucrainene din România.
Anatol Popescu