În primăvara anului 1876, în 5 martie, a murit la București Hortensia Papadat-Bengescu, romancieră de cea mai înaltă clasă a culturii noastre. Se născuse în 8 decembrie 1876 la Ivești (Galați), într-un cadru rigid patriarhal din care, încercând să scape, s-a prins mai abitir. S-a eliberat târziu, la jumătatea vieții, prin scris.
„Nepoată de poet și dramaturg junimist, ofițer de carieră (George Bengescu-Dabija), viitoarea mare europeană a scrisului autohton a fost, zeci de ani, victima unui soț obtuz, altminteri decent, magistratul Nicolae Papadat. S-a căsătorit cu el, după propriile-i spuse, pentru a se răzbuna pe tătâne-su, care n-a vrut s-o lase să studieze în Franța. Ce conține jurnalul ei, dacă nu va fi fost distrus, despre Nicolae Papadat trebuie să fie horror, judecând după paginile salvate și fotocopiate de Camil Baltazar.” Dar să nu ne speriem cititorii cu aceste prime rânduri lăsate slobode de criticul și istoricul literar Paul Cernat…
Zăbală după zăbală
Să spunem mai bine că Hortensia, fire luminoasă și visătoare, cu priză ușoară la limbi străine (vorbea fluent franceza și germana) și literatură, dezinteresată de algebră și științe, și-a dorit cu patimă să-și cizeleze educația, să urmeze cursuri universitare la Paris. Tatăl, colonel cu dare de mână, comandant al regimentului de dorobanți din Teleorman, s-a opus însă, retezându-i fetei cu cosițe blonde visurile. Nici măcar la București n-a ajuns studentă. Frustrată și rebelă, hotărâtă să scape de zăbala tatălui, Hortensia avea să devină soție la nici 20 de ani, în 1896, la Turnu-Măgurele. A schimbat, astfel, o zăbală cu alta, mai dură. După nici doi ani avea să nască primul copil, apoi pe al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea… Între aceste eforturi domestice, Hortensia încearcă să se dezmeticească, dar Nicolae, soțul cu ani buni mai în vârstă, nu-i slăbește chinga. Dimpotrivă, nu vrea și nu poate să înțeleagă zvâcnirile spre libertate ale nevestei. „Faimoasa sa indignare e faptul că sunt o intelectuală.”, nota, amărâtă, în jurnal Hortensia.
Când cel din urmă copil născut a împlinit 7 ani, trecută de patru decenii de viață, într-o continuă și încordată așteptare întru descătușare, cu un bărbat înmuiat de prea multe ierni, Hortensia și-a luat inima în dinți și și-a închinat zilele scrisului, reinventându-se, trăind după pofta propriei inimi. „Literată propriu zis m-a descoperit d-na Constanța Marino Moscu, căreia îi trimeteam scrisori infinite de câte 20 şi 30 de pagini – până ce la un moment dat, plictisită că ar trebui să-şi piardă timpul cu atâta scris, mi-a spus în glumă: trimite la o revistă, mai bine, scrisorile astea! Astfel am publicat întâia nuvelă la Viaţa Românească – aveam între 28 şi 30 de ani – în forma unei scrisori lungi, intitulată Viziune. Am mai publicat, din îndemn propriu, şi în franţuzeşte, la ziarul La Politique, un articol cu pseudonimul Loys cu privire la moartea lui Petre Liciu, marele actor care decedase atunci. Totuşi, nu pot spune că nu aveam… antecedente în cariera literară.”, avea să se confeseze Hortensia (faimoasă deja – avea, deh, 60 de ani) într-un interviu acordat lui Dan Petrașincu în aprilie 1936 (publicat în revista Rampa).
La concurență cu unchiul dramaturg
„Am crescut în atmosfera casei părinteşti (eram singurul copil) împrejmuită de intelectuali şi de literaţi. Unchiul meu, generalul George Bengescu – a fost, de altfel, unul din cei mai străluciţi dramaturgi din vremea tinereţei mele, era la modă şi întrecea în succes chiar pe d. Victor Eftimiu, de astăzi. Piesele lui se jucau pe scena Teatrului Național cu rețete grandioase. El era marele literat al familiei Bengescu şi, la un moment dat, când debutasem deja cu două-trei cărţi, ne-am aflat faţă în față, cu conştiența unei oarecari… concurenţe! Ciudat era, însă, că niciodată unchiul căruia în timpul debutului meu începuse să-i scadă gloria, nu m-a întrebat ce scriu, ce public – deşi ştia foarte bine că făceam şi eu literatură.”, mai evoca (fără să-i cruțe pe bărbații care au descurajat-o în dorința de a deveni scriitoare) Hortensia în cadrul dialogului cu Petrașincu.
Amintiri de liceană
Și câteva amintiri înduioșătoare din vremea în care era elevă a Institutului de domnișoare „Bolintineanu” din București: „În liceu eram literata clasei, făceam cu plăcere compoziţiile colegelor, iar profesorul de limba română era încântat de ele, prezicându-mi un viitor strălucit. Mai târziu însă, viaţa mea a luat un mers cu totul potrivnic literaturii. M-am căsătorit foarte de tânără şi, soţie de mare magistrat, m-am instalat la Focşani, unde soţul meu avea toate relaţiile. Mulţi ani, de la 18 ani până la aproape 30, a trebuit să duc viaţa socială impusă de cariera soţului meu, din plin, să joc rolul pe care mi-l dicta împrejurarea. Pe atunci, bineînţeles, lăsasem cu totul în uitare predilecţiile literare, deşi îmi rămăsese pasiunea cititului. Citeam şi citesc tot ce-mi cade în mână, fără să caut eu însămi cărţi preferate, deoarece sunt foarte dezordonată în ce priveşte lectura cărţilor.”
Dublă răzbunare
Tribulațiile suferite ca soție și mamă, refulate în viață, aveau să fie înviate în scris, în romane,
, piese de teatru. „În esența ei – nota criticul și istoricul literar Florin Mihăilescu -, opera Hortensiei Papadat-Bengescu ascunde semnificația simbolică a unei duble răzbunări: contra unei condiții individuale și, mai cu seamă, contra unei condiții istorice și sociale. Născută și crescută într-un mediu burghez, primind o educație și o instrucție de pension, tânăra fată, fremătând de sensibilitate și sete de viață, va încerca destul de curând sentimentul unei claustrări și al unei frustrații, dezamăgită de orizontul îngust și rigid, filistin și mercantil al existenței sale. Abia la maturitate, la o vârstă la care mulți alții își publicaseră destule cărți și-și dobândiseră deja un nume și chiar un renume, Hortensia își regăsește la rândul ei o veche disponibilitate de a scrie și de a-și satisface plăcerile imaginației, inaugurând o operă prin care se va salva din capcana ternă și ingrată a vieții de fiecare zi și-și va lua o revanșă dintre cele mai strălucitoare.”
Prin filtrul operei: maladie morală și descompunere
„La Hortensia Papadat-Bengescu – urma regretatul profesor Florin Mihăilescu în prefața unui roman celebru („Concert din muzică de Bach”, reeditat de Jurnalul Național în 2010) – viața nu are niciodată o imagine edulcorată și liniștitoare. Scriitoarea îi opune de altminteri o replică acidă, adâncă și fără menajamente, ceea ce argumentează o dată mai mult vechiul dicton care spune că arta nu este în fond altceva decât o critică a vieții. Dar prin întregul sens al creației sale, romanciera nu își ia revanșa numai asupra propriei condiții existențiale, ci și asupra unei faune omenești meschine, ipocrite și ahtiate mai presus de orice de căpătuială materială și socială, ilustrând traiectoria sumbră și tragică a unei lumi în declin, nu numai sub presiunea unui rău interior, care nu iartă și nu ocolește pe nimeni, dar și sub aceea a unor factori exteriori, acționând în virtutea unei inexorabile dialectici istorice. Universul uman al tuturor operelor Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă ciclul natural și inevitabil al unei maladii eminamente morale, de la contaminare până la dezastru.”
În vadul considerațiilor lui Florin Mihăilescu: „Egocentrice, primele cărți ale Hortensiei se concentrează toate asupra universului interior al autoarei înseși, chiar și când exigența narațiunii pare să solicite prezența unor personaje aparent diverse. În Ape adânci, Sfinxul și Femeia în fața oglinzei, apărute în 1919, 1920 și 1921, subiectivitatea este tema dominantă, în vreme ce tentativele de construcție epică nu sunt încă decât formule fără substanță proprie, adevărata lor funcție fiind aceea de a dispersa confesiunea, prin efortul, evident legitim, de a-i asigura cel puțin o relativă impersonalitate. Dar personajele sunt tot atâtea mesagere, portavoci ale autoarei. Nicio conștiință proprie nu se definește în ele, ambianța nu vorbește nici ea despre sine prin suportul faptelor, ci prin jerbe de notații lirice în care se revelează o forță de invenție nu numai incomparabilă, dar de asemenea niciodată întâlnită în literatura noastră.”
Schimbarea bărbaților
Cele din urmă acuarele: „Experiența primei conflagrații mondiale o smulge pe scriitoare din cercul vechilor preocupări, care avuseseră ca rezultat volumele debutului. Tendința obiectivității epice primește sprijinul concret al unei experiențe personale, aceea de infirmieră, și nu mai puțin îndemnurile și încurajările venind succesiv din partea celor mai autoritari critici ai momentului, G. Ibrăileanu și E. Lovinescu, cei care i-au și marcat în chip cu totul oportun destinul.” În sfârșit, bărbații din viața Hortensiei sunt alții, mai buni, mai deschiși, mai inteligenți. Odată cu această schimbare avea să se modifice, în bine, și scrisul Hortensiei, care îmbogățește, iată, astăzi, inconfundabil, cultura românilor.
70 de ani s-au împlinit în 5 martie 2025 de la moartea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu.
„La început am pornit foarte naivă în lumea literelor. Nu am cunoscut pe nimeni, nici nu ştiam că voi face literatură în serios, că va trebui – adică – să mă aştept la atenţia publicului.”, Hortensia Papadat-Bengescu
„Abia după Ape adânci mi-am dat seama că devenisem o literată.”, Hortensia Papadat-Bengescu
„Citeam şi citesc tot ce-mi cade în mână, fără să caut eu însămi cărţi preferate, deoarece sunt foarte dezordonată în ce priveşte lectura.”, Hortensia Papadat-Bengescu, într-un interviu din 1936
„Opera Hortensiei Papadat-Bengescu ascunde semnificația simbolică a unei duble răzbunări: contra unei condiții individuale și, mai cu seamă, contra unei condiții istorice și sociale.”, Florin Mihăilescu, critic literar
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/hortensia-papadat-bengescu-visatoare-rebela-romane-nuvele-991988.html