Astăzi vă invit să aruncăm o privire critică asupra parteneriatului strategic proaspăt semnat între România și Ucraina, pentru ca la final să încercăm să răspundem la întrebarea: ce aduce efectiv acest parteneriat României?
La o primă analiză, nu aș spune că acest parteneriat este inutil. Dar trebuie spus clar: pentru România, el nu aduce aproape nimic fundamental nou.Nu schimbă în mod real relația bilaterală, nu oferă garanții concrete noi, nu produce beneficii clar măsurabile pentru București și, poate cel mai important, pune sub o umbrelă numită „strategică” o serie de angajamente care existau deja: sprijin pentru Ucraina, cooperare în materie de securitate, susținerea integrării euro-atlantice, securitatea Mării Negre, dialog politic și chestiunea minorităților.
Haideți să vedem de ce:
1. În primul rând avem un document cu o noutate politică redusă.
Această concluzie nu este o impresie, ci reiese din compararea parteneriatului strategic cu documentele oficiale semnate deja în 2023 și 2024 între România și Ucraina.
Să luăm câteva exemple.
La 1 iunie 2023, prin declarația comună, România și Ucraina vorbeau deja despre sprijin pentru parcursul euro-atlantic al Ucrainei și despre consultări privind garanțiile de securitate înaintea aderării la NATO.Prin declarația comună din 10 octombrie 2023, regăsim deja aproape toată arhitectura politică a actualului parteneriat: sprijin pentru Ucraina, condamnarea agresiunii ruse, securitatea la Marea Neagră, infrastructură, energie, F-16, reconstrucție.La 11 iulie 2024, acordul de cooperare în domeniul securității merge și mai departe: consultări bilaterale, sprijin pentru integrarea în NATO și UE, cooperare în apărare, industrie de apărare, amenințări hibride, Marea Neagră, reconstrucție.
Așadar, atunci când ajungem în martie 2026 la semnarea parteneriatului strategic de la București, observăm că noul document preia în mare parte direcții care existau deja. Da, el formulează mai amplu unele dimensiuni, în special cele privind infrastructura, conectivitatea și energia. Dar, din punct de vedere politic, nu schimbă radical datele problemei.
2. Ucraina apare ca principalul beneficiar direct.
Aici trebuie spus un lucru important: documentul este util în primul rând pentru Ucraina.De ce? Pentru că Ucraina obține încă o reconfirmare politică explicită a sprijinului României, într-un moment în care pentru Kiev fiecare angajament bilateral cu un stat membru UE și NATO contează enorm. Pentru România, însă, întrebarea rămâne legitimă: ce primește nou în schimb?
3. Problema de fond: mai multă etichetă strategică decât substanță nouă.
Critica principală care poate fi adusă acestui document nu este că merge într-o direcție greșită, ci că, pentru România, diferența dintre ceea ce exista deja și ceea ce se semnează acum nu este suficient de mare pentru a justifica entuziasmul politic din jurul lui.
Da, parteneriatul strategic ridică nivelul simbolic al relației.Da, oferă o formulă mai coerentă de prezentare a cooperării bilaterale.Dar, în esență, el nu schimbă arhitectura fundamentală a relației dintre cele două state și nu introduce, pentru partea română, beneficii spectaculoase sau clar definite.
De aceea, întrebarea corectă nu este dacă acest parteneriat este bun sau rău în sine.Întrebarea corectă este alta: era nevoie de un nou document strategic, dacă substanța politică esențială exista deja?
Așadar, parteneriatul strategic România-Ucraina nu este inutil. Dar nici nu reprezintă, pentru România, un moment de cotitură.El avantajează mai clar Ucraina, care obține o consolidare suplimentară a sprijinului politic românesc, în timp ce pentru București câștigurile rămân în mare parte indirecte, regionale și de perspectivă.
Conf. univ. dr. habil. Mihaela NATEA