O nouă ediție de „Dicționar cultural”, o nouă și binevenită provocare: cum s-au tras în limba română două dintre cele mai „populare” cuvinte: „leafă” (toți cei care muncesc, o încasează) și ceasornic, adică instrumentul cu care ne sunt măsurate orele de lucru, viețile, morțile.
V-ați întrebat vreodată de ce „
” nu are vreo legătură cu termenul bulgar „ceasovnic”? Probabil că nu. Explicația o aducem totuși la lumină (grație eforturilor distinsului etnolog Gheorghiță Ciocioi): „Toate dicționarele de la noi, începând cu cele mai temeinice – ale Academiei Române, de pildă -, până la cele de popularizare, văd o apropiere între cuvântul românesc ceasornic și ceasovnicul bulgăresc. Ceasornicul nostru ar fi fost întâi ceasovnic (de unde, cândva, cesovnicar), după care s-ar fi românizat. Ceas-oră. Simplu, așadar…”. Și totuși: „Este o discuție care a trezit nenumărate controverse în trecut. Cele dintâi menționări ale ceasornicului la noi? O traducere din spaniolă a lui Nicolae Costin, de pe la 1700 (Ceasornicul domnilor), și un dicționar latin-român din aceeași perioadă – Anonymus Caransebesiensis. Cu toate acestea, de ce românii nu au ceasornic după ceasovnicul bulgar (modificat apoi după ornic)? De ce nu se trage din bulgară?”
Termen turcesc pentru ceasornic: sahatnik
Răspunsul: „Pentru simplul motiv că lucrurile ar putea sta cu totul pe dos, filologii făcând asocieri de-a dreptul nefondate”. Mai precis? „În bulgară, un astfel de termen, pur și simplu, nu a existat, vecinii de la sud de Dunăre folosind până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (ba chiar și astăzi) un termen turcesc pentru ceasornic: sahatnik. Cu același înțeles (din saat (tc.) – oră, ceas, timp. În întreg arealul bulgăresc. Ceasornicul, ca aparat modern de măsurat timpul e târziu, desigur, iar așa-zisele reconstituiri de la noi din bulgara veche/medio-bulgară nu ajută prea mult în cazul dat”.
Un „purist” al limbii bulgare, la București
Tot aici: „Cine a inventat ceasovnic în bulgară, căutând să înlăture sahatnik-ul turcesc? Un filolog, medic și enciclopedist bulgar, ce a trăit o vreme la București, unde a condus ziarul Narodnost (1867-1869) și a lucrat la un dicționar academic pentru vecinii de la sud de Dunăre. L-am numit pe Ivan Bogorov (1818-1892). Un purist al limbii bulgare, care a inventat, după 1860, sute de cuvinte pentru a înlocui termenii străini din limba sa. Multe chiar au prins, deși este poreclit până astăzi la Sofia, pentru purismul său, Drasni-palni-klecița (propunea drept termen pentru chibrit un fel de bețișor prin care zgârii să aprinzi, numai să nu mai audă cuvântul chibrit). Multe din propunerile sale au fost totuși acceptate în limba bulgară, înlocuind, da, cuvinte adânc înrădăcinate în popor”.
Pan-rusism, nu pan-slavism!
Mai mult: „Ivan Bogorov a urât nu doar cuvintele turcești (cu miile în limba bulgară), inventând altele noi, mai cu seamă pentru aparatele și obiectele moderne, ci și influența limbii ruse, din perioada 1860-1890, asupra bulgarei. Rușii se ascund sub mantia slavilor pentru a răspândi limba rusă printre diferite popoare slave. Chipurile, vin în numele panslavismului. E vorba de pan-rusism, era de părere Bogorov, care a militat pentru o pronunție locală, nu rusească, a cuvintelor din vechea slavă. Așadar, avem ceasovnic în bulgară la mai bine de un veac și jumătate de la pomenirea ceasornicului românesc. Să nu-l mai căutăm în bulgară. De modificat, pe ici pe colo, prin dicționare…”.
Bani de buzunar la arabi
În continuare, un alt cuvânt cu origini uitate – „leafă”: „Cu sensul de salariu, recompensă bănească periodică, cel mai adesea lunară, termenul este împrumutat în română din limba turcă – ulufe. A cunoscut, se pare, la noi, o influență bulgară (lefe), deși este aflat în turcă și sub forma alefe [Ferec ba’d eş-şidde, 1451], fapt ce ar putea trimite către o preluare timpurie a acestui termen, atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Împrumutat de turci din arabă ˁulūfa(t) – bani de buzunar (harçlık, tc.), indemnizație de subzistență, soldă. Pluralul cuvântului arab alaf – (felurite) ierburi, furaj, hrană pentru animale”.
Nume cu înțeles uitat
Balamuci în Codrii Vlăsiei
„Nume al unei mănăstiri din Codrii Vlăsiei – loc cu nesfârșite păduri de stejar în trecut. Astăzi cunoscută mai ales ca Sitaru. Numele dintru început, consemnat în actele de danie, de după 1650, este Balamuci. Fără vreo legătură, așadar, cu vreun termen rusesc ori rutean, cu referire la persoane răzvrătite – prin aducerea unor bolnavi cu probleme psihice aici, după 1838 (poate chiar cu câțiva ani mai înainte, în timpul stăpânirii rusești asupra Munteniei și Moldovei) și crearea în acest loc a unui ospiciu (balamuc, nume preluat mai apoi în întreg arealul românesc, purtând mai multe conotații) – asemenea celor de la mănăstirile Negoești, Mărcuța, Malamoc-Gherghița etc.”.
Palamudci, balamuci, solari
„Numele de Balamuci – a urmat etnologul Gheorghiță Ciocioi – este legat de cel al unei îndeletniciri din Imperiul otoman: palamudciu/balamudciu – neguțător de palamud (cupă de ghindă). O meserie cunoscută și destul de căutată în Turcia, cupa de ghindă fiind folosită în cantități uriașe la tăbăcirea pieilor de animale până către sfârșitul secolului al XIX-lea. Se ocupau de comerțul cu palamud/balamud în raiale mai ales bulgarii, numărul animalelor sacrificate fiind acolo uneori de ordinul sutelor, pieile tăbăcite având un preț mare la Stambul (numirea îndeletnicirii a ajuns chiar nume de familie la turci și la bulgari – Palamudciev, Palamudov etc.). Palamudcii/balamucii, alături de solari (negustorii bulgari ce făceau comerț cu sare din Valahia) și comercianții de oi și vite aveau, altfel, nu puțină trecere în ochii autorităților turcești.
Cupe de ghindă (ce gracilitate!)
Concluzia: „Cum din Codrii Vlăsiei se vor fi adunat care de cupe de ghindă pentru tăbăcit, nu e de mirare că moșia Grecenilor (iar mai apoi mănăstirea lor) a primit un astfel de nume”.
Lefescu – în cinstea papei
„Nume de Botez ințial – Lev -, dat în cinstea Sfântului Leon cel Mare, Papă al Romei (390-461), unul din marii Părinti ai Bisericii. Des folosit la slavi (Lăv, Lev), iar prin Biserică, în trecut, și la români – Lev, Leu. De asemenea, nume de sate – Levești (Levcușești/Leucușești). La catolicii de la sud de Dunăre (români și bulgari), și Lef. Ca nume de familie, cu terminație românească, Lefescu”.
„Toate dicționarele de la noi, începând cu cele mai temeinice – ale Academiei Române, de pildă -, până la cele de popularizare, văd o apropiere între cuvântul românesc ceasornic și ceasovnicul bulgăresc”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Cele dintâi menționări ale ceasornicului la noi? O traducere din spaniolă a lui Nicolae Costin, de pe la 1700 (Ceasornicul domnilor), și un dicționar latin-român din aceeași perioadă – Anonymus Caransebesiensis”, Gheorghiță Ciocioi
„În bulgară, un astfel de termen, pur și simplu, nu a existat, vecinii de la sud de Dunăre folosind până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (ba chiar și astăzi) un termen turcesc pentru ceasornic: sahatnik”, Gheorghiță Ciocioi
„Leafă este un cuvânt împrumutat de turci din arabă – ˁulūfa(t) – bani de buzunar (harçlık, tc.), indemnizație de subzistență, soldă”, Gheorghiță Ciocioi
„Numele de Balamuci este legat de cel al unei îndeletniciri din Imperiul otoman: palamudciu/ balamudciu – neguțător de palamud (cupă de ghindă)”, Gheorghiță Ciocioi
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/dictionar-cultural-leafa-ceasornic-989213.html