Multă lume nu știe cum a apărut sorosismul în România. Nu este o boală, n-a apărut din senin și nici n-avea vreo rădăcină din care să dea. Aș zice că pe la începuturi nu era ceva rău. Dimpotrivă, el s-a hrănit din niște sperante. George Soros a aterizat în București pe la începuturile lui 1990. El și Rupert Murdoch au fost între primii magnați aterizați în România (Țiriac era mic și amărît!) care și-au învîrtit privirile hulpave peste tot ce era liber, necucerit sau putea fi valorificat din comunism. Murdoch a vizat Casa poporului, Soros – mințile celor tineri și un model de societate pe care să-l controleze. FSN-ul victorios trecea cu diviziile sale de tractoare și compresoare peste toți cei care îndrăzneau să-și pună întrebări.
-Să tacă dacă n-au mîncat salam cu soia!
nia avea deja o „armată” puternică de revoluționari și de activiști din planurile doi și trei care le știa pe toate. Problema fundamentală era puterea. O preiau sau nu? Cei care fuseseră în prima linie a PCR și UTC își țineau gura și tremurau de teamă să nu urmeze după Postelnicu și Bobu, să fie și ei tîr ți prin tribunale și puși să se căineze.
Cînd, în ianuarie 1990, m-am săturat de toate emisiunile la TVR, prelungite pînă după miezul nopții, încercînd să pricep ce se petrece, m-am trezit mușcat de un gînd. Era aceeași lume pe care o știam. Ziariști, activiști, artiști, scriitori, unii lingăi, alții agățați, mulți ignorați și cenușii. Parcă mai apăruseră cîteva figuri răsărite din revolta străzii. Ei făceau parte din decor, nu din decizie. Trădau urme vizibile de școală făcută pe fugă sau mai degrabă de lipsa ei, un fel de români revoltați mai degrabă decît de intelectuali disidenți. Ba, printre ei se distingeau și personaje pitorești, cu apetitul aventurii și al riscului, dornici să participe și să fie băgate în seamă, fără să știe nici ei pentru ce. Repetau doar cîteva propoziții anticomuniste și reluau din doi în doi cuvinte ca libertate și democrație. Cînd m-am întîlnit cu cîțiva intelectuali care voiau să editeze o publicație nouă, am avut același sentiment de stradă rebelă și ceva mai culturală. Cu cei zece care se aflau într-o încăpere mirosind a parfumuri bune și a transpirație de gîndire nu se putea scoate decît o primă ediție la o foaie ediție specială, eventual și un număr de revistă. Mai mult, nimic. Elan mare, zbatere, patetism și puțină luciditate. Abia își imaginau următoatele apariții pentru două săptămîni, cel mult o lună.
Aveam 42 de ani și o experiență de presă și încercam să-mi croiesc un drum, departe de orice partid (mă arsesem o dată!) și într-o asemenea atmosferă nu-mi era ușor să privesc foarte departe. Tensiunea era enormă, agitația cumplită, confuzia, de asemenea. La vîrful societății și între oamenii fără ambiții și fără prea multe vise lucrurile stăteau la fel.
Ei bine, ce putea fi în capul studenților și al celor tineri care dacă nu te fugăriseră minerii și dacă aveai telefon sau un autoturism Lada te priveau ca pe un comunist împuțit?
Primul cuib în jurul căruia s-au strîns intelectualii de dreapta a fost Grupul de Dialog Social, zis GDS, plasat rapid într-o vilă pregătită pe Calea Victoriei pentru Nicu Ceaușescu sau pentru un organism de tineret tutelat tot de el. Dar n-a fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, cu Stelian Tănase, Gabriel Andreescu și mulți alții tutelați de Silviu Brucan. Și așa au rămas, cu steagul anti-comunismului în fereastră, care flutură și azi de cîte ori este nevoie sau cînd se dă o alertă de pericol. Acolo a poposit George Soros cu aer de mare binefăcător american și tot acolo s-au strîns scriitorii, artișii și cîțiva cunoscuți pentru antecedentele lor dizidente. A fost primul inventar și prima selecție de forțe utile unui proiect de care mai toți eram străini. Toți visau ajutoare. Ei declanșaseră deja o selecție.
Ce să facă cei tineri în peisajul acela împestrițat de idei, dorințe, nemulțumiri și acuze, speranțe și promisiuni? Au fost invitați la tot felul de întîlniri și selectați. Unii chiar racolați. Dar cine să-și dea seama, de cine și pentru ce!
Norocul meu și al lui Mihai Cârciog a fost că primul număr al revistei Expres a mers în jumătate de milion de exemplare. Am vîndut pe străzi, am strigat titlurile ca pe Sărindarul de altădată, am cîștigat nesperat de mulți bani și am pornit la drum cu un titlu, cu două mașini de scris, Consul și Erika, aduse de acasă, cu niște fonduri și cu o echipă mică, dar entuziastă. Voiam să schimbăm lumea, dar ne încurca și FSN-ul, și Securitatea, și fostele ziare comuniste, și minerii, și Miliția. Să nu mai pomenesc de FSN. Toți. S-ar putea să rîdeți. GDS-ul era un punct de lumină, o speranță, un cap de drum cu o direcție. Gabriel Liiceanu lansase „Niște lichele” devenit repede un manifest al intelectualilor și al celor tineri, Victor Rebengiuc jucase magistral la TVR în prime time scena cu sulul de hîrtie igenică și cu ștersul la gură, Revista 22 avea o ținută, Piața Universității se umplea în fiecare zi pînă seara tîrziu. Pe nesimțite se făcea o cărare între două lumi. Cea veche, instalată deja la putere, la FSN, la SRI, în Parlament și la Cotroceni, și cea mai nouă, rămasă în stradă, la Universitate, la GDS și la Timișoara, cu Proclamația lui George Șerban.
Un anume spirit ardelenesc de conservare și hotărîrea mea de a rămîne devotat jurnalisticii m-au împiedicat să nu accept niciodată să urc în balconul Universității și nici în cel al Operei de la Timișoara. La lansarea Proclamației am ales să stau cuminte ceva mai departe de George erban și de Doina Cornea, socotind că este mai folositor să tac, să scriu pentru Expres și să transmit la BBC despre documentul Program cu celebrul Punctul 8 care însemna curățirea ideologică a lumii rom nești. Din păcate, n-a mers. Tot activul PCR, UTC și SRI cu neamuri și prieteni l-au carotat cu v rf și îndesat pînă a rămas undeva într-un plan secund, într-un cimitir de dorințe neîmplinite.
Zilele chiar arătau ca într-un continuu chin al facerii, dar lumea nouă întîrzia să se nască. Ba veneau minerii, ba ne fugărea miliția, ba FSN-ul se opunea. Cu contestări, cu amenințări, cu suspiciuni, cu acuzații, cu înjurături. Ploua cu presă străină, cu reprezentanți de fundații și de biserici, cu ajutoare pentru presă, cu invitații prin străinătate. De atunci unii și-au început meseria de bursieri . Din bursă-n bursă, din țară în țară, din specializare în specializare trăiau mai bine decît politicienii și decît ziariștii. Iar pentru ziare și radiouri soseau mereu ajutoare, cu calculatoare, tipografii, copiatoare, fonduri și burse. Nu mai rămînea decît să crezi într-o lume nouă și să vrei să pui umărul.
În acele zile chiar nu înțelegeam de ce unii primesc camioane cu hîrtie, fonduri, bani, tipografii, calculatoare, cam tot ce trebuie unui ziar, iar nouă, celor de la revista Expres, care aveam doar două mașini de scris, nu ne propuneau nimic. Dar nimic-nimic! Pe fondul acesta am ajuns la o întîlnire cu George Soros, ținută la GDS. Se discuta despre ce este de făcut. Atunci m-am ridicat în picioare și i-am spus că mai potrivit ar fi să bage niște bani în dezghețarea celor din FSN și a acoliților și pe noi, cei care am susținut Piața Universității, să ne ajute cu ceva echipamente că știm ce să facem cu ele.
Eram de o tristă și nevinovată bună credință. George Soros nu căuta ziare de sprijinit, ci oameni de folosit pentru un proiect pe care nu-l bănuiam și despre care nu știam nimic. Chiar nu-mi imaginam că pot să existe „binefaceri” interesate. Cam în aceleași zile, Mihai Cârciog cu cineva, cred că prin Sandra Pralong, a lansat o invitație la o masă cu George Soros la restaurantul Elisabeta. Atunci Palatul Regal ținea de guvern, iar sala mare găzduia un restaurant foarte îngrijit, cu acces pentru publicul larg. Am vrut să nu rămînă cu o impresie proastă despre o lume amărîtă. Viclean, Soros! N-am înțeles nimic din puținele lui explicații. N-a promis nimic. Nu mi-a dat nici măcar o carte de vizită. Mi-a zis doar să-l caut la New York unde l-am și căutat peste un an, dar, spre norocul meu, nu era și m-am ales doar cu o cafea într-un pahar de plastic oferit împreună cu o broșură de un conțopist de la Fundație. S-ar putea ca atunci să se fi închis o cale care putea continua mult mai prost decît o înt lnire ratată. N-a fost decît norocul meu într- un moment care m-a trimis la locul meu.
Cam în acei doi ani s-au și ales apele. Cei mai mulți studenți au plecat imediat după mineriadă. Unii chiar au fugit. Toți au căutat porți spre libertate, fundații, biserici, univeristăți sau pur și simplu locuri de muncă. Au fugit de urmașii comuniștilor instalați la putere. FSN-ul venea cu toată lumea re-eșapată din aparatul de partid și de stat și din fosta securitate. Cu toții luaseră pe ei blana de luptători pentru democrație. De cealaltă parte, cei care miroseam deja look-ul lor de lume veche, revopsită la mare viteză, cei care ne strîngeam în Piața Universității și cei care îl idolatrizau pe Marian Munteanu și credeau în Liga Studenților (din care mulți, după venirea minerilor, au și părăsit România) eram deschiși spre vestul primitor, spre valorile morale și democratice. Americanii, Soros, Europa Liberă, BBC erau luminițele de departe. Nucleul sorosismului a început cu Andrei Pleșu, cu Sandra Pralong, Renate Weber, cu Gabriel Andreescu, cu Alin Teodorescu. S-au adăugat Monica Macovei, Stelian Tănase, chiar și Alina Mungiu, înainte de a se căsători cu Andrei Pippidi. Oricît ar strîmba unii din nas, pe fondul acelui refuz generat de gîndirea prăfuită a FSN-ului, la dreapta, în preajma liberalilor, a țărăniștilor și a Fundației pentru o Societate Deschisă s-au adunat cei tineri cu un IQ mai ridicat, curajoși, cu instinct de libertate, cu idei democratice și cu valori morale. Ploua cu burse și cu invitații pentru cunoașterea democrației. Invitațiile reprezentau deja o selecție. Pe cei din cercul FSN nu-i invita nimeni. De regulă călătoreau doar cei din guvern care se străduiau să dea o explicație care să acopere brambureala din țară. Î mi aduc aminte că am semnat zeci și zeci, poate sute de recomandări și scrisori pentru tineri care încercau să descifreze mecanismele democratice la ele acasă, mai ales la americani.
Mulți m-au păcălit. Era imposibil de făcut diferența intre oportuniști și idealiști. Și unii, și ceilalți s-au întors schimbați. Altfel, diferiți în atitudine, altfel în explicații, altfel în abordare. Și, mai tîrziu, aveam să-mi dau seama că seam nă între ei. Și cei plecați cu burse, și cei în vizite, și cei la workshop și seminarii, mai filo-Soros, mai preocupați de libertăți.
O mare parte dintre cei tineri nu mai voiau să audă de stînga, de socialism, de patriotism și de istoria neamului, de Mihai Viteazu sau de Mihai Eminescu. Parcă erau contaminați de un curent rece al libertăților nemărginite, al unui nou decont pe seama trecutului. Sorosismul a prins pe dorința de libertate a tinerilor inteligenți, neînregimentați, rebeli, sătui de locurile comune ale socialismului, gata să se avînte în haosul libertăților importate peste noapte. Era chiar floarea tineretului roman refuzată de FSN, devenit FDSN, apoi PDSR și mai apoi PSD-ul de astăzi.
Încet-încet, FSN-ul și cei din preajmă au început să reprezinte trecutul, iar cei fascinați de America, strînși în jurul Alianței Civice și al CDR-ului, cu voluntari, cu studenți din Ligă, cu universitari și intelectuali au început să muște din ofertele, programele, invitațiile și fondurile oferite de Open Society. Soros prindea din ce în ce mai mult. Adepții aveau să alcătuiască cealaltă parte a frontului, cea din care avea să ridice progresismul și userismul de astăzi.
Sursa: https://cotidianulhd.ro/cum-a-prins-sorosismul-romanesc/