Când iarna cochetează cu primăvara, într-o lună aparte, prinsă între 19 februarie (1876) și 16 martie (1957), îl sărbătorim (sau cel puțin așa ar trebui s-o facem cu toții) pe sculptorul Constantin Brâncuși, olteanul izbăvit dinspre Hobița spre Paris pentru a-și revendica locul în panteonul artei universale.
Tânărul Constantin Brâncuși a ajuns la București așa cum descălecase și la Craiova: sărac lipit. Era anul 1898, iar puiul de țăran răzvrătit de pe calea străbunilor se visa student la Școala Națională de Arte Frumoase. Când adormea, cocârjat de grija chiriei și a pâinii, era
. Când se dezmeticea dimineața, revenea cu picioarele goale pe caldarâmul rece al Bucurescilor. Și-a frământat mintea și brațele, și iar mintea, și singura salvare a aflat-o într-un gând nebunesc ce-i dăduse târcoale de la începutul părăsirii vetrei părintești: să-și înstrăineze, pe bani, partea de moștenire, să-și vândă pământul, țărâna albită de oasele moșilor și babelor celor de-un sânge. Altfel cum să apuce, drept, calea sculpturii, calea vieții?
Țărână sfântă pentru educație
„Pentru a învăța în capitală – avea să-și amintească mai târziu artistul -, mi-am vândut partea de moștenire de la părinți. Radu Brâncuși cred că s-a zvârcolit în mormânt de rușine și indignare. Dacă s-ar fi putut preface în strigoi, m-ar fi strâns de gât că le făcusem neamul de râs prin vânzarea părții mele” (Petre Pandrea, Portrete și controverse). Nici așa, cu bruma de galbeni la teșcherea, nu i-a fost ușor. Traiul în Micul Paris, sculele, școala, toate erau al naibii de scumpe, așa că Brâncuși s-a angajat ca spălător de vase la restaurantul Oswald din strada Câmpina, trudind alături de un amic nou, Daniel Poiană. Sociabil, deschis și sincer, Constantin a legat repede prietenii, mai ales în rândul studențimii. Petre Neagoe, fost coleg la Arte și ulterior biograf (romantic) al lui Brâncuși, reținea despre acea perioadă frumoasă, dar grea: „Când se crăpa de ziuă, Constantin se scula, se spăla cu apă rece în fața ușii și se plimba prin grădină. Apoi aprindea focul în soba din bucătărie, își încălzea laptele și lua micul-dejun”. Apucături (sau amintiri?) burgheze, ce să mai…
Cafeaua turcească de la 8.00
„Pe la 8 – mai amintea Petre Neagoe în volumul Sfântul din Montparnasse -, proprietăreasa, care făcea cafea turcească, îi aducea și lui o ceșcuță. De obicei i-o punea pe masă. Îi făcea patul, iar apoi îl întreba despre sculptură. Bucata mare de lut de pe masa își schimba forma în fiecare zi, fără ca proprietăreasa să-și dea seama ce dorea el să realizeze de fapt. Constantin o lăsa să ghicească, modificând-o ori de câte ori se întorcea de la cursuri”. Cum arăta orașul în care Brâncuși a deschis pentru prima oară ochii către sculptura cu miez academic? Depune mărturie Sanda Miller în studiul „Brâncuși” (Litera, 2022): „În anii 1890, Bucureștiul era un oraș cu vreo 300.000 de locuitori. Deși rămăsese un creuzet unde tradiționalul se îmbina cu modernul și urbanul cu ruralul, scenele orientale colorate care-i delectaseră pe călătorii cutezători și pe artiști cu numai jumătate de veac înainte se făcuseră iute nevăzute. Orașul era cuprins de febra schimbării rapide”.
Cinci ani, cu burta pe carte
Schimbare? „Casele împodobite copios á la turque dispăreau cu repeziciune, deși unele părți din București încă mai creau impresia unui parc înfrumusețat cu vile”. Școala căreia-i trecuse pragul și Brâncuși? „Academia de Arte Frumoase fusese înființată în 1865, la cinci ani distanță de întemeierea celei din Iași. Ambele erau clădite însă pe modelul francez. Studenților de la specializarea sculptură li se preda în primul an «după antic», adică istoria artei și studiul busturilor clasice. În al doilea an, programa conținea nelipsita istorie a artei, căreia i se adăuga anatomia. Al treilea an prevedea, în afara istoriei artei și a anatomiei, modelajul în lut, studiul ornamentului și al perspectivei, dar și estetica. Al patrulea an dădea seama despre modelaj (după natură), compoziție, drapare, toate prinse strâns în inelul istoriei artei, anatomiei, esteticii, perspectivei. În ultimul an studenților li se predau studiul de figură ronde-bosse, busturile după natură și compoziția”. Cine crede, așadar, că Domnișoara Pogany, Negresa blondă, Vrăjitoarea, Sărutul ori Măiastra s-au ridicat din pământ în tării doar grație talentului lui Brâncuși se leagănă într-o enormă eroare. În culisele Coloanei fără sfârșit, ale Fetișcanei sofisticate, ale Himerei sunt zidiți cinci ani de învățătură pur teoretică.
A vrut în Italia, a ajuns la München și s-a realizat la Paris
Constantin Brâncuși a absolvit Academia de Arte Frumoase din București în aprilie 1902, primind, în toamna aceluiași an, diploma mult râvnită (între aprilie și noiembrie, același an, a fost obligat să-și satisfacă și serviciul militar, discret însă, în acele luni artistul continuând să frecventeze cursuri practice la Academie). Sedus de realizările Renașterii, Constantin le-a scris binefăcătorilor lui din Craiova, de la biserica Madona Dudu, să-l sprijine din nou, de data aceasta cu o bursă în Italia. Oltenii i-au respins însă solicitarea, iar viitorul sculptorului părea incert. La sfatul prietenului Dimitrie Paciurea, care tocmai epuizase o bursă la Paris susținută de statul român, Brâncuși a luat calea Bavariei, înspre München. Răceala teutonilor, dificultatea obținerii unui loc de muncă, dar mai ales limba grea de consoane scrâșnite printre dinții pătați de bere, l-au determinat pe Constantin să ia urma Parisului. Într-o înmiresmată zi de primăvară a anului 1904 a pornit spre Sena, iar în vara aceluiași an, în iulie, bătea deja la porțile nemuririi.
N-a văzut niciodată în întregime ansamblul de la Târgu Jiu
În primăvara anului 1938, Brâncuși revenea în țară pentru a supraveghea personal amplasarea Mesei Tăcerii în Grădina Publică din Târgu Jiu. La acel moment, Masa Tăcerii, din două variante comandate de artist, a fost amplasată alături de cele 12 scaune sculptate sub formă cilindrică în jurul Mesei și alte 30 de scaune cu fața pătrată de-a lungul aleii care unește Masa cu Poarta Sărutului. Întregul proces de realizare al ansamblului monumental a fost urmărit îndeaproape de inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan. Amenajarea Grădinii Publice s-a făcut în funcție de viziunea lui Constantin Brâncuși pentru ca Masa Tăcerii să fie amplasată chiar pe malul Jiului, fiind continuată de Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și de strada care urma să facă legătura cu Biserica Sfinții Apostoli și parcul unde urma să fie amplasată Coloana Infinitului. Acest parc a fost, de asemenea, reamenajat special în perioada octombrie 1937 – august 1938, pentru amplasarea Coloanei. Planul proiectului a fost realizat de arhitectul Rebhuhn, directorul Parcurilor Capitalei, care întocmise de altfel şi planurile aleii din Grădina Publică.
Amânări, boală, război
Inaugurarea întregului ansamblu a avut loc la data de 27 octombrie 1938, printr-o procesiune de amploare, la care au participat înalți oficiali, ofițeri, reprezentanți ai Casei Regale și ai clerului, dar și comunitatea locală. Deși era preconizată pentru luna septembrie a anului 1938, inaugurarea ansamblului a fost amânată de mai multe ori. Nenorocul a făcut ca Brâncuși să se îmbolnăvească și să fie nevoit să plece la București, apoi la Paris, pentru a nu se mai întoarce în țară niciodată, din cauza izbucnirii războiului. Astfel, el nu a apucat să vadă vreodată în întregime propriul ansamblu sculptural.
149 de ani s-au împlinit în 19 februarie 2025 de la nașterea lui Constantin Brâncuși; în 16 martie se vor fi scurs 68 de ani de la moartea artistului.
„Nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!”, Constantin Brâncuși
„Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire”, Constantin Brâncuși
„Din toată lumea – numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn”, Constantin Brâncuși
„Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică”, Constantin Brâncuși
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/constantin-brancusi-sculptor-montparnasse-991404.html