Pe 23 martie 1969 a murit la București Tudor Teodorescu (născut pe 12 aprilie 1899, la Pitești), cunoscut ca autor sub numele de Tudor Teodorescu-Braniște – unul dintre cei mai importanți ziariști democrați interbelici și un scriitor de neignorat. Să-i (re)adunăm destinul, spart astăzi în cioburile uitării și ale fantasmagoriilor.
Asociat cu ideea de franchețe gazetărească, neatârnat editorial sub patru regimuri dictatoriale (carlist, legionar, antonescian și comunist), Tudor Teodorescu semnase, la început, Andrei Braniște, inspirat de numele unui personaj din piesa omonimă de teatru a lui Marin Simionescu-Râmniceanu. „Afiliat stângii moderate, apropiat o vreme de țărăniști, a «combătut» în periodice de orientări, altfel, foarte diverse, de la Rampa la Curentul, de la Hiena la Cuvântul și Vremea, de la Chemarea, Avântul, Contimporanul la Floarea de foc și de la Lumea românească la Revista Fundațiilor Regale și Viața Românească”, menționa criticul și istoricul literar Paul Cernat în prologul unui crochiu dedicat lui Tudor Teodorescu-Braniște. „A condus revista stângistă Cuvântul liber din anii 1933-1936, ajungând, la finele deceniului patru, unul dintre conducătorii presei antifasciste «din Sărindar» (prim-redactor la Adevărul, director la Jurnalul etc.)”, semnala, în continuare, profesorul Cernat.
Dușmani din rândul tinerimii proto-fascizante
Dar să facem loc minibiografiei schițate de acesta: „Militantismul antifascist («antihuliganic») definește culegerea de articole «Doctrina bâtei: naționalism, reacționarism, antisemitism», apărută într-o perioadă de ascensiune paroxistică a extremei drepte (1936). Tudor Teodorescu-Braniște și-a făcut, de timpuriu, dușmani din rândul tinerimii proto-fascizante (a polemizat și cu
, făcându-l «puțoi», iar acesta i-a răspuns invitându-l la bordel, pentru competiție!)”. Formidabil! „Memorialist alert și bun cronicar de epocă în culegerile «Oameni și cărți» (1922), «Omul, opera» (1929), «Oameni de ieri…» (1938) etc., autor – cu simpatii francofile asumate – al unor opuri monografice despre Leon Gambetta sau Clemenceau, Tudor a debutat ca prozator cu volumul de schițe sociale și naturalist-sentimentale «Suflet de femeie» (1920) urmat de «Șovăiri» (1921), cu analize psihologice morbide, și de obsesionalul «Ochiul de nichel» (1927)”.
Individul împotriva statului
Mai departe, pe aceleași unde: „Abandonând genul scurt, Tudor se dedică elaborării de romane în care scriitorul și publicistul angajat își dispută întâietatea. «Fundătura cimitirului no. 13», cu desene de Ion Anestin (1933) e un onorabil roman «de medii sociale», cu funcționari meschini, prostituate, pești etc. și cu o deja obișnuită tentă morbid-obsesională (eroul central incendiază casele mahalalei sale pentru a se răzbuna pe mediul meschin). E, în același timp, o narațiune politică despre tineretul sedus de extremele ideologice”. În plus: „În același an îi mai apare un roman, «Domnul Negoiță sau individul împotriva statului», mai tezist-gazetăresc și mai senzaționalist decât «Fundătura…». Ruralizantul «Băiatul popii» (1933) atacă moravurile sistemului politic și electoral din epocă. Piesa de rezistență – și de excelență – a romancierului Tudor Teodorescu-Braniște rămâne însă, de departe, «Prințul» (1944, ecranizat după 1990 de Sergiu Nicolaescu), roman decadent al măririi și ruinei unui aristocrat (Jean-Andrei Munteanu) din spița sadovenianului Lai Cantacuzin; după o viață de lux, acesta se refugiază în propriile ficțiuni bovarice înainte de a se arunca sub roțile unui Orient-Express…”. Un univers literar deloc roz, nu?
Pe linie moartă (după 1948)
Printre ultimele comentarii cernatiene: „Din același material sumbru-estetizant se nutrește reușitul «Pavilionul de vânătoare» (primă parte a unui anunțat ciclu «boieresc»), apărut postum în 1986. Pe alt calapod e compusă satira antipoliticianistă «Scandal» (1946), nu lipsită (și ea) de complexitate epică. Între 1944 și 1947, gazetarul revine ca director al Jurnalului de dimineață. Trecut pe linie moartă după 1948, Tudor Teodorescu-Braniște își face reintrarea în scenă prin nu neapărat conformistul «Primăvara apele vin mari» (1960). După deplina reconsiderare, își readună articolele într-o nouă culegere («Oameni și paiațe», 1967)”. Finalul: „După moarte îi mai sunt publicate câteva (inclusiv o ediție cuprinzătoare postdecembristă). Îi mai apar apoi – prin intermediul editorului Constantin Darie și al fiului scriitorului, Paul Ion Teodorescu – și două romane: amintitul «Pavilion…» și continuarea sa, «Ibovnica» (1993). Ele nu modifică prea mult versantul literar al acestui mare ziarist interbelic, dar i-l consolidează”.
Un reper moral în vremuri tulburi
Dacă pe Mircea Eliade și pe alți tineri exaltați ai generației ’30 Tudor Teodorescu-Braniște i-a „urecheat” ori de câte ori a apreciat că aceștia au sărit calul ideologismelor abrupte și al bunului simț, pe medicul-poet Vasile Voiculescu l-a luat drept reper moral. Iată, de pildă, cum îl descria Tudor pe cel alintat în epocă „Medicul fără arginți”: „Rar mi-a fost dat să întâlnesc un scriitor cu o atât de bogată înzestrare literară și, în același timp, un om atât de bun și atât de săritor la necazurile semenilor săi, ca doctorul Vasile Voiculescu! Poet de fină sensibilitate, autor dramatic preocupat deopotrivă de durerile, ca și de marile probleme ale omului, mai târziu nuvelist și povestitor de înaltă clasă, Voiculescu a izbutit să aibă în aceste trei genuri atât de diferite o recunoaștere aș zice unanimă. Despre opera lui s-a scris mult și se va mai scrie încă multă vreme. Mai puțin cunoscut e omul, care s-a ținut cu o nobilă discreție departe de tumultul și de larma vieții”.
Ordin de la tartorul sovietic Bodnăraș
După instalarea comuniștilor la putere, Tudor și Suzana Teodorescu-Braniște (soția) au trăit vremuri extrem de grele (mai ales din punct de vedere financiar). Odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineață”, fostul editorialist s-a văzut nevoit să-și vândă din casă mobile, cărți, obiecte de valoare, doar pentru a-și cumpăra pâine și carne. Cezar Petrescu, nici el publicat în acei ani, dar cu o situație mult mai bună, a întins o mână familiei Teodorescu-Braniște primind-o și omenind-o luni bune în vila sa de pe Valea Prahovei, de la Bușteni. Când lucrurile au luat o turnură și mai gravă – Tudor era amenințat de autorități cu evacuarea din casa de pe strada Oteteleșeanu, din București -, Cezar Petrescu a reușit să intervină la nivel înalt în favoarea prietenilor năpăstuiți. Se spune că atunci când „dosarul” lui Teodorescu-Braniște a aterizat pe biroul mahărului Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Secret al Armatei între 1945 și 1947, acesta ar fi comentat în doi peri: „Lăsați-l pe Braniște să moară în patul lui”.
Hatâr și de la Conu’ Mihail
Calvarul lui Tudor era însă departe de a se fi sfârșit. În perioada 1956-1957 nu figura încă pe vreun stat de plată al României sovietizate. Salvarea a venit, de data aceasta, dinspre Demostene Botez, vechi camarad, care a intervenit, la rândul lui, pe lângă Mihail Sadoveanu (ținut la loc de cinste de comuniști), propunând o soluție pe termen lung: acordarea unei pensii speciale din fondul Uniunii Scriitorilor. În nici o lună, la dispoziția conului Mihail, Consiliu Uniunii aproba, prin Fondul Literar, un ajutor de 500 de lei lunar pentru jurnalistul și scriitorul Tudor Teodorescu-Braniște. Dat pe brazdă după anii ‘60, Tudor Teodorescu și-a trăit ultimul deceniu într-un apartament cu două camere, învăluit în fumul albăstrui de țigară (priza tutun ca un drac) și iluziile unei literaturi corecte cu ea însăși.
Ce ironie!
„Cu douăzeci de ani de linie dreaptă, fără nicio abatere, fără compromisuri, punându-și capul, cum se spunea în vechime, Tudor Teodorescu-Braniște a fost unul dintre marii gazetari democrați”, nota istoricul literar Șerban Cioculescu în „Dialogurile literare” publicate în 1987. Profesorul mai făcea o remarcă interesantă în legătură cu Teodorescu-Braniște: „A fi om de stânga în anii interbelici era o faptă plină de risc”. Ce ironie! – dacă ținem cont de tratamentul aplicat de „stângiști” lui Tudor după 1948.
54 de ani se împlinesc pe 23 martie 2023 de la moartea jurnalistului și scriitorului Tudor Teodorescu-Braniște
„Publicist și scriitor afiliat stângii moderate, apropiat o vreme de țărăniști, Tudor a «combătut» în periodice de orientări, altfel, foarte diverse”, Paul Cernat, critic literar
„Tudor Teodorescu-Braniște și-a făcut, de timpuriu, dușmani din rândul tinerimii proto-fascizante (a polemizat și cu Mircea Eliade, făcându-l «puțoi», iar acesta i-a răspuns invitându-l la bordel, pentru competiție!)”, Paul Cernat, critic literar
„În curgerea lui, timpul corectează multe impresii și schimbă multe puncte de vedere”, Tudor Teodorescu-Braniște
„Piesa de rezistență – și de excelență – a romancierului Tudor Teodorescu-Braniște rămâne, de departe, «Prințul» (1944),” Paul Cernat, critic literar
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/tudor-teodorescu-braniste-ziarist-interbelic-scriitor-926874.html