Natalia Onofrei este una dintre revelațiile ultimilor ani, pentru cititorii care vor să se delecteze cu proză realistă de cea mai bună calitate. Scriitoarea a debutat, acum doi ani, cu un volum de nuvele – „În numele tatălui” -, iar anul acesta a lansat primul său roman – „Bejenii”.
Ambele cărți au fost publicate de scriitoare fără a apela la o editură. Romanul Nataliei Onofrei, „Bejenii”, este un real succes, deja, la două luni de la lansare, la fel cum a fost și volumul de nuvele al autoarei, ceea ce dovedește că metoda este foarte eficientă, pe o piață de carte care încă nu a ajuns la o maturitate necesară pentru a veni atât în sprijinul scriitorilor, cât și în cel al publicului cititor.
le aduce cititorilor amatori de scriitură realistă un roman care poate ar fi avut mult de așteptat „la mila” unei edituri, pe piața din România care suferă de lipsa unor agenți de carte și de lipsa unei viziuni clare asupra orizontului de așteptare al publicului. Mulți autori de literatură contemporani au renunțat la a mai colabora cu editurile, din cauza unui lung șir de neînțelegeri, una dintre cele mai mari probleme fiind lipsa legăturii cu publicul cititor.
Tocmai de aceea, Natalia Onofrei a preferat să-și lanseze pe cont propriu ambele cărți, stabilind mai întâi acea legătură esențială cu cititorii care abia așteptau publicarea cărților din care au citit fragmente pe contul de Facebook al autoarei. Aceasta este o metodă pe care au început să o folosească mulți scriitori români contemporani.
Romanul „Bejenii” poate fi perceput ca o continuare a nuvelelor din primul volum publicat de autoare, dar narațiunea se concentrează în jurul suferințelor „dezrădăcinaților” – celor care au plecat, după anul 1992, din țările fostei URSS, dar și din România, în căutarea unei vieți mai bune. Atât ca dimensiune, cât și din perspectiva construcției narațiunii, Natalia Onofrei este, într-un fel, continuatoarea romancierilor ruși, de la care a împrumutat, în mod inevitabil, acea tendință de a zugrăvi o lume tristă, dar cu un surâs amar pe care cititorul îl poate percepe în comportamentul fiecărui personaj. „Bejenii” e, cumva, o variantă românească a romanelor lui Tolstoi, nu doar pentru că are aproape 700 de pagini, ci mai ales prin ceea ce reușește să le transmită cititorilor.
Un scriitor ajuns la maturitatea creativă
Scriitoarea este, mai întâi, om de Litere, fiind absolventă a unei facultăți de Filologie. Nu este un autor care și-a încercat norocul scriind „după ureche”, iar asta se poate observa în modul în care își construiește fiecare personaj, dialogurile sau pasajele lungi descriptive, inclusiv cele de introspecție sau de analiză socială, comportamentală sau filosofică.
Este ceea ce se numește în critica literară „un scriitor total”, ajuns la maturitate, nu numai din perspectiva vârstei și a propriei experiențe de viață – care transpare în scriitura ei, cu fiecare filă de carte -, ci și în privința modului în care creează povestea, așteptându-și personajele să se dezvăluie, după ce le-a pregătit intrarea în scenă cu minuțiozitate. Stilul narațiunii e calculat, pas cu pas, introducându-l pe cititor în atmosfera unei lumi care stă sub semnul tragicului, dar și în sufletul fiecărui personaj, printr-o tehnică specifică scriitorilor realiști de la începutul secolului trecut, dar foarte apreciată și de publicul de astăzi.
Frământările victimelor tranziției
„În timp ce mass-media preferă să se axeze pe poveștile emigranților care și-au împlinit visul, în «Bejenii» accentul cade pe aspectele mai degrabă triste din viața celor care au făcut pasul cel mare în perioada 1990-2012. Aceștia (locuitori din România, Basarabia și Ucraina) s-au aruncat disperați în necunoscut când în țările lor s-au destrămat vechile orânduiri, economiile de stat s-au prăbușit și le-a devenit imposibil să se întrețină. În Occident, s-au trezit într-o economie de piață unde existau locuri de muncă, dar, în calitate de migranți ilegali sau chiar angajați cu acte în regulă, trebuiau să accepte să facă lucruri pe care acasă nu le-ar fi suportat defel”, remarcă, în prefața romanului Nataliei Onofrei, Ioan-Nicolae Bîtea, absolvent al Facultății de Filologie și Istorie a Universității din Timișoara, doctor în filologie al Facultății de Litere la Universitatea din București, jurnalist, traducător de poezie și proză americană a anilor 1960-1970.
Totuși, presa nu a făcut publice doar poveștile de succes ale românilor plecați la muncă în străinătate. Una dintre situațiile descrise de autoare în roman este conflictul dintre cei care au fost păcăliți chiar de conaționalii lor – uneori chiar consăteni – care i-au mințit că le pot face rost de un loc de muncă bine plătit, cu acte în regulă, cu viză și transport, dar le-au luat banii pe care cu greu îi puteau obține din împrumuturi cu dobândă și i-au lăsat mai săraci decât erau înainte.
Drama căutărilor unui loc de muncă
Unul dintre personajele romanului este Gabriel, păcălit de un consătean că va primi un astfel de loc de muncă în Italia. Autoarea a surprins foarte bine conflictul interior al personajelor, pe lângă cel între victimă și agresor. Aproape în toate cazurile de acest fel, victima cedează, lasă de la ea, în speranța că va putea obține ulterior un ajutor, fie din partea celui care deja i-a luat banii prin înșelăciune, fie din partea altora, dar de fiecare dată, în astfel de cazuri, victima alege să aplaneze un eventual conflict, de frică să nu fie refuzată la următoarea încercare de a se angaja în aceeași țară. Aceasta este drama multor români, din România, Moldova sau Ucraina, care au încercat, în repetate rânduri, să meargă la muncă în vestul Europei, excelent transpusă de autoare în „Bejenii”.
„După o jumătate de oră de discuții, Gabriel a acceptat să primească doar jumătate din bani, 800 de mărci, înapoi. Auzise de la omul cu trei copii că atât se dă pentru o viză, ca ajutor de șofer. De unde să mai ia 800 și încă niște sute pentru drumul din Italia, ca să încerce a doua oară cu Giovănel? O să meargă la omul cu trei copii, să-i spună cum să facă rost de viză. Apoi va lua legătura cu unul – auzise el de la Roșcat – care vindea locuri de muncă oriunde în Italia, cu 500”, descrie naratorul omniscient frământările interioare ale personajului, într-o astfel de situație foarte adesea întâlnită în realitatea celor trei țări.
Autoarea descrie cu multă măiestrie o lume a tranziției de la fostul bloc comunist către mirajul Occidentului care nu s-a schimbat prea mult în ultimii 35 de ani pentru românii săraci, nevoiți să îndure umilințe și nedreptăți pentru a-și putea întreține familiile, muncind uneori ca sclavi în vestul Europei.
În această lume tristă, unde dragostea e condiționată de posibilitatea limitată de a avea măcar strictul necesar pentru supraviețuire, iar viața și moartea, deopotrivă, sunt pe agenda cotidiană la rubrica „fapt divers”, personajele romanului realist își trăiesc suferința într-o liniște interioară de sorginte fatalistă, uitând, parcă, de posibilitatea de a se revolta. Natalia Onofrei a reușit să transpună în roman acea mentalitate a omului sărac, dispus să îndure, mai degrabă decât să-și facă dreptate. De aceea, conflictele sunt estompate de același fatalism ce face parte din mentalitatea personajelor, în aproape toate situațiile.