Avocatul Sică Pușcoci, audiat în celebrul dosar al transferurilor și fost impresar al fotbalistului român Ilie Dumitrescu, se judecă pentru Casa Miclescu ( Casa familiei Giurgiuveanu din filmul Felix și Otilia , regizat de Iulian Mihu ) – astăzi monument istoric – împotriva lui Radu Alexandru Miclescu (decedat) și a soției sale, Maria Ioana Miclescu, dar și a Direcției Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București. Pușcoci solicită să fie recunoscut ca proprietar al imobilului de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37 și să fie înscris în evidențele fiscale. într-un adevărat labirint juridic, dosarul a fost respins pe fond de Tribunalul București, apoi plimbat între Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel Cluj, înainte să ajungă la Înalta Curte.
Disputa are rădăcini în anii ’90
Sică Pușcoci i-a chemat în judecată Radu Alexandru Miclescu (decedat), soția sa Maria Miclescu și Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, solicitând instanței să constate refuzul nejustificat al autorității fiscale de a-l înregistra ca proprietar al imobilului de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37, sector 1, compus din teren și construcții, în evidențele fiscale. Acolo se afla celebra Casa Miclescu, astazi monument istoric.
Pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate și înscrierea în evidențele fiscale, reclamantul cere și anularea adresei din data de 26.11.2018 prin care Direcția de taxe și impozite a refuzat să îl înscrie ca proprietar și radierea din evidențele fiscale a fostului proprietar. Solicitările sale se bazează pe declarațiile fiscale înregistrate la Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 sub numerele 929736/20.11.2018, 929743/20.11.2018 și 929745/20.11.2018, prin care Pușcoci și-a exprimat intenția de a fi recunoscut drept proprietar.
Înscrisurile și notificările anterioare arată că Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 și-a menținut poziția de refuz printr-o adresa din 26.11.2018, menținându-și punctul de vedere transmis anterior prin adresa din data de 21.08.2017. Ulterior, Pușcoci a solicitat și revocarea deciziei de impunere pentru anul 2017 emisă pe numele fostului proprietar și înscrierea sa în evidentele fiscale.
Disputa are rădăcini în anii ’90. În 1994, Radu Alexandru Miclescu avea pe rol un proces de retrocedare privind același imobil de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37, iar în primă instanță obținuse o soluție negativă. Pe 7 octombrie 1994, între Sică Pușcoci și Radu Alexandru Miclescu a fost încheiat un contract autentificat de notarul Dr. Karl Neuhut, prin care Miclescu i-a vândut lui Pușcoci dreptul său litigios asupra imobilului, contra sumei de 300.000 de dolari, plătibilă în tranșe, prima rată de 54.400 de dolari fiind achitată imediat.
Prin decizia nr. 1633.A/14.10.1994, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, Radu Alexandru Miclescu a obținut admiterea apelului în favoarea sa, iar pârâții din acel proces au fost obligați să îi lase imobilul în deplină proprietate și posesie. De la 14 octombrie 1994, Pușcoci a avut treptat posesia imobilului, amenajând un spațiu de locuit și mutându-se acolo.
Contractul de cesiune prevedea termenul de plată integrală a prețului până la 31 octombrie 1994, însă acest termen nu a fost considerat esențial, Miclescu manifestând ulterior voința de a recunoaște calitatea de proprietar a lui Pușcoci. Prin notificarea din 20 iunie 1995, emisă tot prin notarul Dr. Karl Neuhut, Miclescu i-a acordat o păsuire pentru plata ultimei tranșe de 67.808 dolari, arătând că Pușcoci a cumpărat imobilul prin contractul din data de 07.10.1994. Preţul prevăzut în contract a fost plătit în integralitate.
Recunoașterea dreptului de proprietate
Potrivit datelor din dosar, O altă recunoaştere a calităţii de proprietar a reclamantului, consolidată prin plata întregului preţ,a avut loc pe 11 martie 1996, când fostul proprietar, Radu Alexandru Miclescu, a fost de acord să realizeze o simulaţie prin interpunere de persoane, sub forma contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.694/11.03.1996
Astfel, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, la biroul unui notar avându-l ca vânzător pe Radu Alexandru Miclescu și cumpărători pe doi interpuși ai lui Pușcoci.
Ulterior, printr-o sentința civilă din 2014, pronunțată de Tribunalul București și definitivă prin neapelare, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract simulat. Miclescu a recunoscut că singurul act valabil rămâne contractul din 1994, care și-a produs efectele juridice, confirmând astfel dreptul de proprietate al lui Pușcoci.
De-a lungul anilor, Miclescu nu a contestat niciodată calitatea de proprietar a lui Pușcoci, ba chiar a recunoscut-o în declarații publice. Într-un interviu pentru adevarul.ro, el a afirmat:
“Mi-a părut foarte rău să o vând. însă din motive de nesiguranţă politică pentru că preşedintele din vremea aceea, Ion Iliescu, era contra restituirilor, am înstrăinat-o pe un preţ de nimic”.
Totodată, Miclescu a precizat despre tranzacția financiară:
“Ne-a dat 300.000 de dolari ca să-i vindem drepturile, i le-am vândut. (…) Daca pentru asta a fost sau pentru altceva, nu ştiu, dar în orice caz el a câştigat casa” .
Situația s-a schimbat însă începând cu 2017, când Miclescu a început să-i conteste lui Pușcoci calitatea de proprietar și s-a înscris la rolul fiscal al imobilului situat pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37, sector 1. În 2015, Pușcoci a solicitat Direcției de taxe să îl înscrie în evidențele fiscale ca proprietar, anexând și sentința civilă din 2014, însă cererea sa a fost refuzată. În urma acestui refuz, Pușcoci a sesizat instanța de contencios administrativ, declanșând un nou dosar în care cere recunoașterea dreptului său de proprietate și anularea deciziilor autorității fiscale.
Refuzul autorităților fiscale
Deși Sică Pușcoci avea titlu de proprietate opozabil și definitiv asupra Casei Miclescu, autoritățile fiscale au refuzat înscrierea sa în evidențele fiscale. Prin sentința civilădin data de28.01.2016, pronunțată de Tribunalul București și confirmată de Curtea de Apel București prin decizia civilă din 24.11.2016, acțiunea lui Pușcoci a fost respinsă. Instanța a subliniat că litigiul nu avea ca obiect clarificarea situației juridice a imobilului și că sentința civilă din 03.09.2014, invocată de reclamant, nu reprezenta titlu de proprietate, ci fusese menționată eronat în declarațiile fiscale nr. 53492/17.02.2015 și nr. 64344/17.02.2015.
Instanța a motivat că „neputându-se corecta în fața instanței de judecată erori cu privire la o cerere înregistrată la o altă instituție (DGITL Sector 1), cererea trebuie să fie avută în vedere așa cum a fost formulat ă” (Decizia civilă din 24.11.2016).
Ulterior, în 2017, Pușcoci a depus o nouă declarație fiscală, dar Direcția de taxe a refuzat din nou înscrierea sa, prin adresa nr. 808171/31.08.2017, considerând că nu este proprietar. În paralel, fostul proprietar Radu Alexandru Miclescu a solicitat evacuarea lui Pușcoci din imobil, invocând dreptul său de proprietate, conform deciziei nr. 1633.A/14.10.1994, definitivă și irevocabilă.
Prin sentința civilă din 22.09.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a respins cererea de evacuare, statuat astfel:
Avand în vedere că, anterior formulării notificării de evacuare, nu s-a constatat desființarea sau ineficacitatea contractului din data de 7 octombrie 1994, care este opozabil reclamantului în calitate de parte la contract și care permite cumpărătorului dreptului litigios exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit de vânzător în urma finalizării litigiului, cererea de evacuare formulată în prezentul dosar este neîntemeiată. Întrucât contractul din data de 7 octombrie 1994 a fost executat prin predarea imobilului de către reclamant către cumpărătorul drepturilor litigioase, redobândirea posesiei de către reclamant nu se poate realiza în procedura specială a evacuării, ci prin desființarea contractului și repunerea părților în situația anterioară. (…) deci, irelevantă și invocarea de către reclamant a faptului că este titularul de rol fiscal pentru imobilul din care se solicită evacuarea. Respectiv, a faptului că s-a respins, prin hotărâre definitivă, cererea pârâtului de înscriere pe rolul fiscal în calitate de proprietar, având în vedere că înscrierea în evidențele fiscale nu face dovada existenței dreptului de proprietate și nu presupune analizarea fondului raporturilor juridice dintre părți, a valabilității sau a eficacității actului juridic invocat de părți ”
Instanța a confirmat astfel că, în raport cu persoana înscrisă de pârât în evidentele fiscale ca proprietar, reclamantul deține un titlu valabil și opozabil, care nu a fost nici desființat, nici rezolvit, și care îi conferă dreptul de a solicita autorităților fiscale recunoașterea oficială a proprietății.
Prin declarațiile fiscale depuse în noiembrie 2018 și anexarea tuturor hotărârilor relevante, Pușcoci a reiterat titlul său de proprietate, indicând contractul de cesiune de drepturi litigioase din 7 octombrie 1994, autentificat de notarul Dr. Karl Neuhut, coroborat cu o deciziea Tribunalului București, dar Direcția de taxe și impozite a refuzat în continuare înscrierea sa, menținând discreționar că nu există dovada dreptului de proprietate.
Pârâții invocă legea fiscală și deciziile definitive ale instanțelor
In apărare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, argumentând că, din perspectiva legislației fiscale, doar proprietarul recunoscut legal poate fi înscris în evidențele fiscale.
În întâmpinare se arată că, potrivit Codului Fiscal, „impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea de la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior”, iar orice persoană care deține teren sau construcții are obligația de a le declara pentru stabilirea impozitelor locale.
Pârâții au invocat și efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, făcând trimitere la sentința din 28.01.2016 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia din 24.11.2016. Potrivit acestora, litigiul actual reia, în esență, aceeași solicitare privind înscrierea imobilului de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37 în evidențele fiscale, analizată deja de instanțe într-un dosar anterior.
Se susține că, indiferent dacă instanța va reține autoritatea de lucru judecat sau va analiza cauza pe fond, existența unui litigiu anterior cu același obiect nu poate fi ignorată, întrucât actele invocate de reclamant sunt aceleași: contractul din 7 octombrie 1994 și sentința din 2014 privind nulitatea contractului din 1996.
Instanțele au reținut deja, în dosarul anterior, că refuzul autorității fiscale nu este nejustificat:
„Raportând dispoziţiile legale menţionate la situaţia de fapt reţinută, tribunalul apreciază că adresa nr. 79893/12.03.2015 şi Dispoziţia nr. 120628/14.05.2015 contestate în cauză au fost emise cu respectarea condiţiilor legale, iar refuzul pârâtei de a emite un act administrativ fiscal privind înregistrarea pe rolul fiscal nominal unic al reclamantului […] nu poate fi calificat ca nejustificat, câtă vreme din actul invocat în susţinerea acestei solicitări nu rezultă dreptul său de proprietate asupra imobilului. ”
De asemenea, Curtea de Apel a subliniat că:
„în condiţiile în care în cererea adresată organului fiscal este menţionat un act care nu atestă dreptul de proprietate asupra imobilului […], Curtea reţine ca fiind justificat refuzul organului fiscal de a înscrie imobilul, nerevenindu-i acestuia obligaţia de a identifica titlul de proprietate al reclamantului şi conţinutul acestuia. ”
Pârâții mai arată că, în contencios administrativ, analiza trebuie să se limiteze strict la actul care dovedește dreptul de proprietate, nu la interpretări sau la istoricul relațiilor dintre părți. În opinia acestora, există o diferență între ceea ce reclamantul consideră dovadă a proprietății și ceea ce legea recunoaște ca atare.
Totodată, este contestată relevanța hotărârilor pronunțate în dosarul de evacuare, susținându-se că acestea nu constituie titluri de proprietate, ci analizează doar o aparență de drept locativ sau de folosință.
În plus, în întâmpinare este invocată existența unui dosar penal privind presupusa degradare a imobilului – monument istoric –, susținându-se că acesta ar fi fost lăsat în paragină de persoanele care l-au ocupat de-a lungul anilor.
Un alt punct central al apărării îl reprezintă chiar contractul din 1994, pe care reclamantul își întemeiază pretențiile. Pârâții nu contestă existența acestuia, dar solicită verificarea autenticității și a conținutului real, arătând că documentul original, redactat în limba germană, ar conține diferențe față de traducerile depuse la dosar.
În acest sens, s-a cerut instanței depunerea în original a contractului și a traducerilor legalizate, invocând existența unor inadvertențe care ar putea modifica sensul juridic al documentului.
Contraofensiva lui Miclescu: acuzații de traducere falsificată
Radu Alexandru Miclescu a cerut instanței respingerea acțiunii, susținând că demersul lui Puscoci este neîntemeiat și că întreaga construcție juridică a acestuia se bazează pe interpretări eronate și pe documente problematice.
În centrul apărării sale se află chiar contractul din 1994, pe care reclamantul își întemeiază pretențiile de proprietate. Acesta susține că traducerea depusă la dosar ar fi denaturată și ar modifica „sensibil conținutul real al contractului semnat în original în germană”.
Mai exact, arată că în traducerea prezentată în instanță apar formulări care nu există în documentul original, fiind introdus artificial un sens favorabil reclamantului. Un pasaj esențial este invocat în acest sens:
„în final, părţile au convenit, în cazul în care procesul de restituire se soluţionează pozitiv […] se consideră că aceasta a vândut proprietatea […] persoanei de la punctul 2 .”
În opoziție, acesta susține că traducerea corectă ar fi:
„Părţile convin […] că […] acesta nu va vinde acest imobil […] către o altă persoană.
Diferența, potrivit lui Radu Alexandru Miclescu, este fundamentală: în timp ce varianta reclamantului sugerează o vânzare deja realizată, textul original ar indica doar o interdicție de înstrăinare către terți, nu un transfer de proprietate.
Mai mult, Miclescu contestă și caracterul autentic al documentului, arătând că actul în limba germană „nu conţine o încheiere de autentificare”, fiind în realitate doar un înscris sub semnătură legalizată, nu un act autentic, așa cum ar rezulta din traducere.
Miclescu merge și mai departe, susținând că Puscoci nu a achitat integral suma convenită până la termenul stabilit – 31 octombrie 1994 – motiv pentru care drepturile litigioase nu ar fi fost transferate efectiv. În aceste condiții, procesul de retrocedare ar fi continuat pe numele lui Radu Alexandru Miclescu, care a obținut ulterior, prin hotărâre definitivă, dreptul de proprietate asupra imobilului.
Ulterior, în 1996, imobilul ar fi fost vândut către terți desemnați chiar de Puscoci, iar această situație juridică ar fi rămas neschimbată timp de aproape două decenii. Abia în 2014, după anularea contractului din 1996, Radu Alexandru Miclescu susține că a redevenit proprietar, fără ca actul din 1994 să producă efecte de transfer al proprietății.
În această logică, raportul juridic dintre părți ar reprezenta, în realitate, cel mult „o promisiune de vânzare”, nu un act translativ de proprietate.
Miclescu mai invocă și faptul că Puscoci ar fi recunoscut implicit această situație, solicitând în 2017 încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare, ceea ce ar demonstra că nu deținea un titlu valabil.
În final, acesta subliniază că este înscris în evidențele fiscale ca proprietar și că plătește impozitele aferente, iar acțiunea Puscoci este „vădit nefondată”.
Procesul a fost însă complicat de decesul lui Radu Alexandru Miclescu în cursul judecății, în septembrie 2019, poziția acestuia fiind preluată ulterior de succesoarea sa în drepturi, soția sa, Maria Ioana Miclescu.
Traseul dosarului: respins la București, plimbat între Ploiești și Cluj, ajuns la Înalta Curte
Litigiul Casa Miclescu a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București în data de 7 mai 2019. Pe 31 iulie 2020, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată, stabilind că solicitările reclamantului nu pot fi admise. În aceeași hotărâre, judecătorii au respins și excepția autorității de lucru judecat, considerând-o nefondată.
Decizia Tribunalului București nu a pus însă capăt disputei. Dosarul a continuat în căile de atac, fiind ulterior înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești.
Într-o nouă etapă procedurală, cauza a ajuns în 2024 la Curtea de Apel Cluj, unde a fost formulată o cerere de strămutare a dosarului. Potrivit datelor oficiale, dosarul a fost înregistrat la 27 februarie 2024. De această dată, în cauză apare și un nou pârât: arhitectul Șerban Sturdza, în calitate de moștenitor al defunctei Maria Ioana Miclescu.
Pe 4 martie 2024, Curtea de Apel Cluj a decis că nu este competentă să soluționeze cererea de strămutare și a declinat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție.Astfel, după mai bine de cinci ani de litigii, dosarul a ajuns pe masa instanței supreme, într-un nou episod al unei dispute juridice care traversează generații și instanțe.
Casa Miclescu și rezistența colonelului Radu Miclescu
Casa familiei Miclescu, cunoscută și ca reședința Giurgiuveanu din filmulFelix și Otilia , regizat de Iulian Mihu, este o clădire impozantă de pe Șoseaua Kiseleff nr. 35-37, sector 1, construită la începutul secolului XX, cu elemente inspirate din stilul brâncovenesc. În perioada interbelică, a fost un punct de întâlnire al aristocraților bucureșteni, gazdă a balurilor elegante și reuniunilor săptămânale ale familiilor Cantacuzino, Brâncoveanu, Sturdza, Carp, Băleanu, Balș, Greceanu și Odobescu.
După instaurarea regimului comunist, clădirea a fost naționalizată în 1948, iar colonelul Radu Miclescu, invalid de război și fiul primului proprietar, a refuzat să părăsească casa. Autoritățile l-au închis trei luni, iar soția sa a fost nevoită să se mute în camerele servitorilor. Casa a fost închiriată ulterior Uniunii Artiștilor Plastici și împărțită în mai multe apartamente, însă colonelul, dupa eliberare, a rămas în imobil, locuind într-o mică baie de la subsol timp de aproape patru decenii.
Colonelul Radu Miclescu a decedat în februarie 1990, în mica odaie în care trăise aproape 40 de ani, lăsând în urmă o clădire încărcată de istorie, povești aristocratice și rezistență personală în fața vremurilor tulburi.
Audierea lui Sică Pușcoci în dosarul transferurilor
În trecut, fostul impresar si avocat Sică Pușcoci a fost audiat de Curtea de Apel București în dosarul transferurilor de jucători români în străinătate. El a declarat că a predat personal suma de 150.000 de dolari lui Mihai Stoica, bani destinați clubului Oțelul Galați pentru transferul lui Iulian Arhire în Coreea de Sud.
Dosarul a parcurs un traseu complicat: de la Tribunalul București, unde toți inculpații fuseseră achitați, la Curtea de Apel București, care a dispus pedepse, și până la Înalta Curte de Casație și Justiție, care a decis rejudecarea cauzei. Pe parcurs au fost vizate mai multe transferuri importante, iar prejudiciul total a depășit 1,5 milioane de dolari pentru stat și peste 10 milioane pentru cluburi.
Citeste si: