S-a născut pe 24 martie 1988, iar copilăria ei se leagă de Girov, de bunici și de o lume în care lucrurile aveau răbdare să crească. A urmat Școala nr. 4, chiar peste drum de bloc, apoi Liceul „Calistrat Hogaș”, la profil mate-info, o alegere aparent tehnică pentru un spirit care, de fapt, se pregătea să vadă lumea în imagini.
În clasa a XII-a, câteva cuvinte rostite aproape profetic de către directoarea școlii aveau să-i rămână în minte:„Tu te vei duce înspre artă” Și așa a fost. La 14 ani, într-un schimb de experiență în Irlanda, devine fotograful grupului, în timp ce acasă descoperea editarea foto și video – „mă jucam la calculator în sens constructiv”.
Pentru ea, imaginea perfectă nu există. Crede, în schimb, în altceva:forța imperfecțiunii, care-ți dă libertatea de expresie, de a învăța, de a greși, de a simți zborulS-a format între grafică, fotografie, video, dar și pictură sau modelaj în lut, experimentând, fără teamă.
Drumul a dus-o la București. Deși inițial a ales turismul, viața i-a deschis o altă ușă: radioul. La Radio 3 Net a intrat într-un departament abia înființat, unde s-a ocupat cu partea de tehnic, video, butoane de emisie.„Mă fascina radioul, oamenii de cultură invitați” spune ea. Privea, asculta, învăța cum se construiește un dialog, cum se spune o poveste, cum se descoperă un om. Își dorea imens să-l cunoască pe Florian Pittiș, dar nu s-au intersectat pe drumul vieții.Cumva, de două ori am ajuns în preajma lui Moțu, dar nu ne-am întâlnit niciodată” O absență care, paradoxal, a devenit o prezență discretă mai târziu.
După aproape un deceniu în București, s-a întors la Piatra-Neamț. Din grijă pentru familie, dar și dintr-o chemare interioară.Am zis că o să-mi fac eu un rost în Piatra. L-am făcut așa, cătinel
Trei ani i-au fost necesari să se reconecteze cu orașul, cu oamenii, cu ritmul locului. Astăzi, după zece ani, este parte din pulsul lui cultural.
Platforma ei, este construită pe trei direcții clare: cultură, social și educație. Nu aleargă după evenimente, ci răspunde la ele:„Acolo unde simt cei trei piloni, mă duc și eu cu aparatul, chiar dacă nu fac un ban. Prin cultură ne formăm caracterele”.
A studiat filmul la București, la clasa lui Geo Saizescu și a lui Alecu Croitoru, de la care a învățat respectul pentru rădăcini și pentru povestea autentică. Un film i-a rămas adânc întipărit:După ce-am văzut «Anotimpul mireselor», mi-am zis că eu în direcția asta vreau să mă duc . De la profesorul de imagine a înțeles că fiecare cadru trebuie să spună ceva:o singură secvență trebuie să transmită o poveste”.
A făcut sacrificii, a lucrat fără bani, a întâlnit și recunoștință, și nedreptate, dar a rămas fidelă unei reguli simple:Prefer să lucrez cu oameni care sunt în aceeași energie cu mine. Intru în casa omului când mi se deschide ușa, nu mă forțez să intru pe geam
Nu face compromisuri în alegerea drumului ei, iar astăzi, una dintre cele mai importante direcții este lucrul cu adolescenții:Au nevoie să fie auziți real, nu judecați. La rândul lor, duc durerea familiei și n-au curajul s-o spună părintelui, care e într-o vâltoare a vieții. Iar profesorul de la școală cum se poate împărți, real, la 30 de copii? Fiecare cu nevoia lui și cu durerea, și cu trauma lui? Rolul profesorului este să-ți livreze niște informații care să te ajute în viață, nu să facă psihoterapie în clasă. Am avut în sală, de multe ori, părinți care plecau cu ochii în lacrimi”.
Filmul ei ”Sunt aici, rămâi cu mine” este mai mult decât un proiect artistic – este un act de responsabilitate. Construit cu grijă, nu caută șocul, ci vindecarea.Am fost ghidată să nu creez un film de contagiune psihologică, ci un film de prevenție . Iar întâlnirile cu elevii devin spații de confesiune: le cere să scrie despre emoțiile lor, anonim.„Exact ce e în sufletul lor”.
Pentru Brîndușa, arta nu este spectacol – este punte. Între oameni, între generații, între tăceri. În documentarele ei, caută autenticitatea și rădăcina. A lucrat trei ani la un film despre ceata urșilor din Asău , o poveste despre tradiție dusă mai departe: ”Noi, la 3 dimineața, alergam pe ulițele satului din casă în casă”.
Și, dincolo de toate, rămâne credința ei simplă și limpede: Tot timpul am căutat să văd binele din oameni. Am avut niște bunici extraordinari, îngerii mei păzitori cu chip uman, la fel și mama. Bunătatea pe care am putut s-o văd că mai există în oameni, la ei era”.
Cristina Mircea