În preajma Sfintelor sărbători de la sfârşitul lunii decembrie 2025, am avut o convorbire telefonică ce s-a preschimbat, pe nesimţite, într-o adevărată întâlnire cu memoria vie a unui veac. Telefoanele moderne ne-au obişnuit cu discuţii scurte, grăbite, utilitare. Dar aceasta nu era o astfel de conversaţie. Am vorbit cu un om care, la cei 98 de ani împliniţi şi intrat în al 99-lea an al vieţii, poartă în sine un tezaur de amintiri, experienţe şi reflecţii adunate cu răbdare, luciditate şi cu o uimitoare fidelitate faţă de trecut. El păstrează vii istoriile familiei sale, povara încercărilor străbătute şi roadele unei bogate lucrări cărturăreşti, împlinite mai ales în anii de retragere din activitatea profesională.
Este vorba despre domnul Dumitru Neculăiasa, născut în anul 1927, nepot al unor monahi de seamă ai familiei Neculăiasa din Ţinutul Fălticenilor. Prin naştere şi prin formaţia sa morală, el se adaugă unui şir de slujitori ai Bisericii şi oameni ai cărţii, crescuţi în aceeaşi matcă familială, unde credinţa şi cultura au mers întotdeauna împreună.
În chip firesc, primul nume care se cere amintit este al arhimandrituluiValeriu Neculăiasa , născut la Lămăşeni, în comuna Rădăşeni, în anul 1898, şi trecut la cele veşnice la Mănăstirea Agapia, în 1975. Am căutat cu stăruinţă date despre vieţuirea sa, îndemnat de două motive limpezi: pe de o parte, provenienţa din aceeaşi comună în care îmi am şi eu obârşia, iar pe de alta, faptul că a fost primul rădăşenean care a slujit, fie şi pentru o perioadă scurtă, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, la jumătatea veacului al XX-lea.
Descoperirea numelui său în documentele epocii mi-a adus o bucurie aparte; chiar dacă slujirea sa la Bucureşti a fost episodică, ea rămâne o frumoasă amintire, cel puţin pentru mine, mărturisită cu un strop de subiectivism asumat, pe care nu-l ascund, căci legătura cu locurile obârşiei rămâne mereu o coardă sensibilă a sufletului.
Arhimandritul Valeriu Neculăiasa a fost apropiat episcopului armatei,Partenie Ciopron , şi a slujit în numeroase vetre monahale şi bisericeşti: la mănăstirea Slatina, la Alba Iulia, Sinaia, Curtea de Argeş, Ciorogârla, Dealu, Ghighiu şi la lavra Neamţului, unde a îndeplinit pentru o vreme funcţia de director al Tipografiei. Această peregrinare prin mănăstirile ţării reprezintă mărturia vieţii unui om de încredere, un slujitor care era trimis acolo unde era nevoie. O biografie atât de bogată şi diversă nu poate fi decât vrednică de apreciere şi recunoştinţă.
Un alt unchi al său,Mina Neculăiasa , monah al Mănăstirii Slatina şi slujitor la Episcopia Militară din Alba Iulia, a fost chemat de fratele său şi de episcopulPartenie Ciopron pentru a sluji la Alba şi apoi ca paroh în câteva comunităţi din Huedin, judeţul Cluj. Ulterior, a vieţuit la mănăstirile Putna, Râşca şi Neamţ. L-am întâlnit personal cel puţin de două ori, una dintre aceste întrevederi având loc la Fălticeni, la înmormântarea nepotului său,Valeriu Neculăiasa , un tânăr care s-a stins mult prea devreme, în jurul anului 1978, lăsând în urmă durere şi întrebări nerostite, mai ales pentru părinţii săi, Laurenţiu şi Ştefania (Ştefănica).
Din aceeaşi familie s-a ivit şi chipul discret, dar profund marcat de suferinţă, al monahieiNeonila Neculăiasa . Călugărită la Mănăstirea Agapia, ea a fostdin monahism în urma Decretului din 1959, una dintre cele mai nedrepte şi traumatizante decizii ale regimului comunist. Această ruptură forţată i-a grăbit sfârşitul, care a survenit în casa părintească, sub povara unei dureri greu de cuprins în cuvinte. A fost îngropată iniţial la Lămăşeni, iar mai târziu, potrivit ultimei sale dorinţe, osemintele i-au fost mutate la Mănăstirea Agapia, locul de care îşi legase pentru totdeauna inima şi rugăciunea.
Toate aceste destine, adunate în jurul unui singur nume de familie, dau mărturie despre o continuitate a credinţei, a slujirii şi a demnităţii. Iar Dumitru Neculăiasa, martor lucid al veacului său, rămâne nu doar un păstrător al memoriei, ci şi un luptător împotriva uitării şi a nedreptăţii, un om pentru care trecutul nu este un capitol închis, ci o lumină care continuă să călăuzească prezentul. În vremurile noastre, când uitarea este mai rapidă şi necruţătoare ca niciodată, un astfel de om devine un tezaur viu.
Aceste amănunte pun într-o lumină limpede şi profundă o familie cu totul aparte, o stirpe aleasă, pe care a înnobilat-o, prin viaţă şi conştiinţă, şi domnulDumitru Neculăiasa .
Cu mulţi ani în urmă, la prima noastră întâlnire, acest nepot al unor monahi de mare ţinută se afla în pragul pensionării, vădind o discreţie firească şi o demnitate care nu aveau nevoie de afirmaţii zgomotoase.
Mai târziu aveam să aflu că studiase la Fălticeni, Alba Iulia unde urmase Liceul Comercial şi la Academia Comercială din Braşov cu un examen de admitere susţinut cu succes la Şcoala de ofiţeri din Sibiu. În acea perioadă a fost încadrat cântăreţ militar şi a făcut parte din Corul Episcopiei.
Destinul i-a fost însă frânt brutal în anul 1952, când a fost arestat şi condamnat la patru ani şi trei luni de închisoare pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, un verdict frecvent în acei ani tulburi. 1952 – anul terorii staliniste la apogeul ei în România, când mii de nevinovaţi erau aruncaţi în beciuri pentru „crime” inexistente. Deşi ulterior a fost achitat şi pus în libertate, stigmatul şi consecinţele unei asemenea condamnări l-au urmărit multă vreme.
În acest statut fragil, într-o lume neliniştită şi atent supravegheată, s-a stabilit la Fălticeni. A lucrat ca muncitor necalificat la fabrica I.C. Frimu, în domeniul prelucrării lemnului, iar mai apoi la Oficiul Poştal Fălticeni, activând şi la Direcţia Regională şi Judeţeană de Poştă şi Telecomunicaţii Suceava. A dedicat acestui domeniu ani buni din viaţă şi din preocupările sale intelectuale, cercetând cu răbdare şi rigoare date inedite despre istoria serviciului poştal şi de telecomunicaţii din Fălticeni şi Mălini.
Activitatea Poştei de la Fălticeni este descrisă cu profesionalism şi un simţ ascuţit al detaliului, acoperind o perioadă amplă, din 1780 până aproape de zilele noastre. În ce priveşte Mălinii, cercetările sale se întind pe un veac întreg, între anii 1899 şi 1999. Alte lucrări, precum cele dedicate telegrafiei sau volumul sugestiv intitulatSpirite încătuşate , sunt contribuţii inedite şi de o valoare documentară remarcabilă.
CarteaDreptul la memorie. Fălticineni în temniţele comuniste , apărută în 2014, reprezintă una dintre cele mai grăitoare dovezi ale vocaţiei pentru adevăr. La 87 de ani, când alţii se odihnesc în fotolii, el scria despre temniţă – despre propria temniţă şi despre a altora, dezvăluind tuturor „adevărul întemniţat”. Bazată pe cercetarea atentă a numeroase documente păstrate de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, lucrarea aduce în prim-plan destinele unor fălticeneni: partizani, deţinuţi, victime ale represiunii, fiecare însoţit de note biografice esenţiale. Se conturează astfel un tablou uman de o impresionantă diversitate – clerici, scriitori, profesori, învăţători, magistraţi, medici, funcţionari publici, agricultori, oameni simpli –, uniţi prin aceeaşi suferinţă şi dorinţă de libertate. Toate aceste adevăruri, salvate de la uitare, îi sunt datorate şi domnului Dumitru Neculăiasa.
În arhiva sa se regăsesc numeroase însemnări ale familiei. Este păcat că nu a primit toate documentele rudeniilor sale, care au stat la baza unei monografii a satului Lămăşeni, şi a comunelor Rădăşeni şi Horodniceni. O parte dintre aceste materiale au fost publicate, altele au rămas în manuscris. Nu ştiu cu certitudine dacă toate s-au păstrat, însă ştiu că domnul Dumitru Neculăiasa este depozitarul unor amintiri de o valoare nepreţuită.
În convorbirea telefonică pe care am avut-o sub binecuvântarea sărbătorii Crăciunului, m-a impresionat limpezimea gândului şi claritatea exprimării, cu atât mai remarcabile la aproape 99 de ani. Mintea limpede la această vârstă este un dar rar, o răsplată poate pentru o viaţă trăită în adevăr. Printre cuvintele sale se strecoară, discret, un regret adânc: că nu mai poate lucra precum altădată. Şi totuşi, se aşază încă, pentru un timp, la masa de scris, iar gândurile se îndreaptă cu nădejde spre proiecte rămase neîncheiate, semn că lupta pentru memorie şi adevăr nu se încheie odată cu anii, ci doar se adânceşte în tăcere şi lumină.
Scrierile domnuluiDumitru Neculăiasa s-au bucurat de o apreciere firească din partea fălticenenilor care l-au cunoscut îndeaproape, cât şi a celor care au consultat lucrările sale temeinic şi riguros întocmite. Avem de-a face cu o operă întinsă pe durata unei jumătăţi de veac de cercetare, rod al unei munci statornice, al unor investigaţii acribioase şi al unei pasiuni neostoite pentru adevărul istoric. Multe dintre aceste studii poartă amprenta pionieratului, mai ales în ce priveşte activitateapoştei şi telecomunicaţiilor , urmărită cu argumente documentare pe parcursul a peste două secole.
Toate aceste materiale au adunat aprecieri pe deplin meritate. Ele vorbesc despre o dăruire rară pentru cercetare, despre o muncă de valoare arhivistică inedită, la care se adaugă concluzii bine cumpănite, aşezate cu responsabilitate la capătul fiecărei lucrări. Cărţile domnului Neculăiasa nu sunt lucrări grăbite, aruncate pe hârtie pentru a umple rafturile. Fiecare pagină poartă amprenta gândirii chibzuite, a verificării îndelungate. Se simte peste tot mâna unui cercetător atent, dar şi conştiinţa unui om de o seriozitate exemplară, pentru care adevărul nu este negociabil, iar memoria trebuie slujită cu onestitate.
Personal, preţuiesc în mod deosebit dragostea sa statornică pentru Biserica străbună, legătura neîntreruptă cu viaţa liturgică, bucuria de a participa la Sfânta Liturghie. Am aflat chiar din mărturisirile sale că, adeseori, împreună cu fiica sa Lăcrămioara sau cu alte rude, merge la Sfânta Liturghie în diferite locuri, păstrând această rânduială ca pe o respiraţie a sufletului. La asemenea vârstă participă la Sfânta Liturghie nu din obişnuinţă, ci din dragoste curată… Faptul că, la vârsta de 99 de ani neîmpliniţi, nu uită să treacă măcar de câteva ori pe an pe la mormintele rudeniilor sale de la Agapia, Mănăstirea Neamţului şi din cimitirele comuneisau de la, este mai elocvent decât orice discurs despre fidelitatea faţă de neam, credinţă şi memorie.
Toate zugrăvesc o tradiţie evlavioasă adânc înrădăcinată în familia Neculăiasa, întărită şi luminată mai ales prin cei trei monahi care au marcat această stirpe: un arhimandrit, un ieromonah şi o călugăriţă aproape martiră, trecuţi prin focul persecuţiilor regimului comunist, iar monahia Neonila şi-a sfârşit viaţa în lacrimi, în casa părintească. Este o moştenire de credinţă şi suferinţă care nu se stinge, ci rodeşte în tăcere.
Bucuria unor astfel de întâlniri, a unor confesiuni chiar şi de numai un ceas, este de nepreţuit. Ele devin emblematice şi trebuie păstrate cu grijă în inima celor care le-au primit, dar şi împărtăşite celor capabili să înţeleagă valoarea lor adevărată: aceea de a lega trecutul de prezent şi de a oferi memoriei chip viu şi ecou durabil.
În glasul tremurător al înţeleptului în curând centenar se ascunde ecoul unui veac întreg, al unor suferinţe de neimaginat, al unei credinţe care nu s-a plecat.
Domnul Dumitru Neculăiasa este unviu al memoriei colective; el ne învaţă că adevărul nu îmbătrâneşte, că memoria nu se negociază, că demnitatea se poartă până la capăt, indiferent de vreme şi de încercări…
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor