Liviu Maior este o legenda vie a școlii istoriografice românești. Încă din anii ’80 se vorbea, în cercurile studențesti, despre Liviu Maior ca profesor influent în Cluj-Napoca și datorită faptului că era într-o funcție de conducere a celui mai iubit club din oraș U Cluj, din partea Universității „Babeș-Bolyai”. Să fii reprezentantul „șepcilor roșii”, clubul de fotbal înființat odată cu universitatea românească din 1919, trebuia să fii recunoscut ca patriot român local. Se zvonea atunci prin oraș că Liviu Maior, la cel mai luxos bar din centrul Clujului, cel de la „Continental”, se întâlnea cu lumea bună și cu reprezentanții galeriei U la un pahar de whisky, o țigară Kent și o cafea cu rom sau coniac, într-o vreme când plata datoriilor externe dusese regimul restricțiilor de bunuri la paroxism. De numele lui Liviu Maior am aflat în paginile revistei literare „Tribuna”; revistă care, ca elev la liceul de filologie-istorie, eram abonat. Descopeream un limbaj istoriografic elevat care mă depășea stilistic atunci. Așa că am așteptat cu curiozitate, în toamna lui 1992, să facem cursul de istorie modernă a României cu profesorul Liviu Maior, care atunci era cunoscut în oraș ca un fan al lui Ion Iliescu și membru al partidului prezidențial FSN, apoi FDSN, PDSR și în sfârșitul PSD. Era o voce puternică a cetății pe toate planurile și invidiat de mulți.
Când a intrat în sala Vasile Bogrea, în octombrie 1992, la primul curs de istorie modernă românescă al studenților din anul III, s-a produs o rumoare. Profesorul avea o alură de istoric britanic și arăta prin gesturi largi că era sigur pe el. La primele cursuri ne-a vorbit, în general, despre revoluția română de la 1848, într-o manieră totală inedită și colocvială. Toți cei peste 40 de studenți la istorie am rămas muți de uimire. Ne-a spus domnul profesor că revoluționarii munteni și moldoveni erau un fel de aventurieri, niște rebeli, atrași după bani și putere și, în complicitate cu Franța revoluționară, au perturbat liniștea puterii locale, care făcea reforme moderate și aplicate. Revoluționarii progresiști au destructurat stabilitatea și liniștea Țărilor Române conduse de domnitori înțelepți și reformatori, ca Gheorghe Bibescu și Mihail Sturdza. Profesorul Liviu Maior i-a comparat pe revoluționarii pașoptiști cu „studenții” sau ”golanii” de la mineriadă, care au perturbat stabilitatea, ”liniștea” și siguranța țării, în loc să accepte reformele stabilității propuse de domnitorii munți și moldovean, punând astfel în pericol siguranța principatelor române.
Noi, studenții — foști elevi din perioada comunistă obișnuiți cu retorica eroică a pașoptiștilor progresiști — am fost șocați de discursul său, de „dușul rece” oferit la cursul profesorului Maior. Atunci l-am criticat, dar după un timp ne-am dat seama că profesorul Maior a dorit să ne trezească la o realitate istoriografică nouă și să ne facă să gândim altfel lucrurile în studiul istoriei. Depinde din ce parte sau perspectivă vezi faptele istorice ca autor. Avea domnul profesor partea lui de adevăr. Mai târziu am aflat că „fum fără foc” nu iese niciodată, când am aflat că o parte din ”seraficii” revoluționari ”iacobini” au fugit cu bani din visteria ministerului de interne în Franța și Anglia, după ce revoluțiile au fost înăbușite. Traiul pe banii luați din tezaurul valah s-a trăit relativ bine la Paris sau Londra. Ne-a trezit la realitate domnul profesor! În istorie nu există doar sfinți și draci sau numai alb și negru. Lucrurile pot fi și gri sau mult mai complexe și complicate decât credem. A fost o lecție de istoriografie care m-a făcut să mă gândesc la toate perspectivele atunci când abordez un subiect istoric.
Profesorul Liviu Maior nu a stat mult la Cluj-Napoca. Ion Iliescu l-a chemat la București și a devenit ministrul învățământului, spre mândria foștilor studenți, dar și spre supărarea noastră că am pierdut un așa bun profesor la catedră. Istoricul a devenit un ilustru politic și profesor la Universitatea din București. Mai târziu am aflat că fiul său, George Maior, a devenit șef la SRI și s-a căsătorit cu fosta mea colegă de liceu din clasa vecină, Ada, fiica scriitorului Augustin Buzura. Se năștea o nouă elită post-decembristă din fostele centre de putere locală de dinainte de 1989. Liviu Maior a publicat, de când mi-a fost profesor, numeroase și interesante cărți. Pe unele le-am citit și apreciat. Și-a păstrat ideile, stilul coerent și fluid pentru lectură, inserat cu documente inedite și abordări moderne. În 2023, când am scris monografia lui „Avram Iancu”, care s-a publicat în anul bicentenarului nașterii Crăișorului, la Editura „Școala Ardeleană”, cu o prefață de acad. Ioan-Aurel Pop, trebuie să recunosc că mi-au fost de folos cărțile lui Liviu Maior despre revoluția română de la 1848–1849 din Ardeal, mai ales cartea „Avram Iancu” (scrisori, 1972).
Liviu Maior sa născut la 2 octombrie 1940, în Beclean, județul Bistrița‑Năsăud. A obținut titlul de doctor în istorie (1974) la Universitatea Babeș‑Bolyai, iar din 1990 a fost profesor universitar titular și conducător de doctorat la Facultatea de Istorie și Filosofie a aceleiași universități. A reînființat Centrul pentru Studii Transilvane (inițial funcțional în perioada 1942–1948), devenind director în 1991 și organizând activitatea acestei instituții științifice după principii moderne. În 1996 s‑a transferat, prin concurs, la Facultatea de Istorie a Universității din București. Între 1992 și 1996 a fost ministrul Educației și a îndeplinit funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO. În 1994 a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între 1996 și 2003 a fost ales senator în Parlamentul României, și între 2003 și 2005 a fost ambasador plenipotențiar al României în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii și a efectuat vizite de documentare și specializare în Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, Liviu Maior a acordat atenție deosebită mișcării pentru emanciparea națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicând lucrări fundamentale despre Revoluția din 1848, crearea și ideologia Partidului Național Român din Transilvania, organizarea și relațiile dintre români. Pe această temă s-a completat cu Vasile Pușcaș. I s‑au oferit diferite distincții academice pentru activitatea de cercetare, inclusiv „Meritul Academic” și Premiul Academiei Române. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011).
A fost ales senator PSD în legislaturile 1996–2000 și 2000–2004 și ambasador al României. Liviu Maior a demisionat din Senat la 24 martie 2003 și a fost înlocuit de Teodor Maghiar. În legislatura 1996–2000 a făcut parte din grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, UNESCO și Japonia. În legislatura 2000–2004 a fost membru al grupurilor de prietenie cu Republica Coreea și Regatul Unit. În aceeași legislatură a inițiat cinci propuneri legislative, dintre care patru au fost promulgate ca legi. Liviu Maior este profesor universitar. A primit Premiul Academiei Române pentru lucrarea ”Alexandru Vaida‑Voevod între Belvedere și Versailles”. (1993). Principale lucrări publicate merită menționate cu prisosință fiind lucrări remarcabile ale școlii isotriografice românești, cum ar fi: ”Corespondența lui Ioan Rațiu cu George Barițiu: 1861-1892” (în colaborare cu Keith Hitchins, 1970); ”Avram Iancu” (scrisori, 1972); ”Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900‑1914”, (1986); ”Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles” (însemnări, memorii, scrisori, 1993); ”1848‑1849: români și unguri în revoluție”, (1998); ”Românii în armata habsburgică: soldați și ofițeri uitați”, (2004); ”Habsburgi și români: de la loialitatea dinastică la identitate națională”, (2006); ”Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare”, (2010); „Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război.1914-1916”, (2016); ”Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod”, (2018). A colaborat la mai multe volume colective, printre care: ”Istoria Transilvaniei”, coordonatori: Ioan‑Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, (2003‑2008) și tratatul de ”Istoria Românilor al Academiei Române”, vol. VII, tom I, coordonator: Dan Berindei, (2003); vol. VII, tom II, coordonator: Gheorghe Platon, (2003). A colaborat la mai multe volume colective, printre care ”Istoria Transilvaniei” (coord. Ioan‑Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, 2003–2008) și tratatul ”Istoria Românilor” al Academiei Române, vol. VII, tom I (coord. Dan Berindei, 2003) și vol. VII, tom II (coord. Gheorghe Platon, 2003).
Liviu Maior s-a implicat activ în realizarea statuii lui Avram Iancu din centrul Clujului, fiind prezent la inaugurarea monumentului din partea guvernului Văcăroiu, pe 1 decembrie 1993, alături de peste o sută de mii de români. În seria de conferințe dedicate Centenarului organizate de UBB, istoricul Liviu Maior, ca vorbitor principal, a ales să discute despre principiile wilsoniene aflate la baza Marii Uniri din 1918, la scurt timp după lansarea cărții ”Doi ani mai devreme” (Editura Școala Ardeleană), în care a expus eforturilor uriașe ale românilor pentru unire, între anii 1914–1916. Istoricul a prezentat contextul în care președintele SUA, Woodrow Wilson, a ajuns la putere și impactul uriaș pe care l-au avut cele 14 puncte ale sale — produsul unei gândiri a 150 de cadre didactice ale celor mai prestigioase universități americane — asupra autodeterminării poporului român. Liviu Maior a elogiat în expunerea sa capacitatea românului de rând de a se organiza și crea instituții democratice care au stat la baza Marii Uniri, deși, erau majoritari, fuseseră ținuți departe de școli de către dualismul austro-ungar. Lăudabilă a fost și implicarea societăților civile în demersul Marii Uniri, nu doar a partidelor politice: jumătate din delegați făceau parte din această categorie, foarte multe fiind chiar femei. „Marea Unire n-a fost doar a PNR; a fost a sutelor de asociații civice care au ieșit în stradă. 1918 nu s‑a făcut cu sprijinul vreunui guvern, ci cu voința românilor, care au aplicat principiile democratice cu o rapiditate remarcabilă. Partidul Național Român a contat și el, desigur.” Profesorul a prezentat în aceeași conferință și importanța manifestărilor comemorative pentru consolidarea ideilor de unire a tuturor românilor, care, an de an, sărbătoreau 15 mai 1848 — prilej de discuții despre libertate și de introducere a unor principii interesante, cu vorbitori nu doar membri ai Partidului Național Român. „Românii din Transilvania n-au cerut niciodată autonomie în cadrul Ungariei; într-un stat reformat, federal, austriac, da! niciodată de la un imperiu maghiar.” Și de date aceasta Liviu Maior și‑a dovedit interpretarea originală în concepția istorică a realizării Marii Uniri.
Liviu Maior este și azi la o vârstă înaintată un istoric lucid și robust, cu o metodologie ce pendulează între clasic și neo-modern. Este un model de urmat pentru generațiile mai tinere de istorici, care refuză ideologizarea și conformismul istoriografic. La Cluj-Napoca consider că istoricul acad. Ioan Bolovan îl urmează cu amprenta sa originală pe marele istoric devenit între timp un ardelean, ca atâția alții, ”bucureștenizat”. Lucrările lui Liviu Maior scrise într-o manieră ”populară” sunt de referință privind revoluția română de la 1848-1849 în context european și atrag spre lectură cititorilor din toate categoriile sociale. Liviu Maior este un istoric de cursă lungă.