„Stat în stat” în Liga Naţională al cărei asasin cu deceniul este, Dinamo, această luxoasă tichie de mărgăritar a devalorizatului handbal masculin intern, necesară astfel pentru întreţinerea unei componenţe majoritar străine cu antrenor străin, rămâne acelaşi malaxor al tocării total anapoda a zerourilor banului public, campioana României reluând eşecurile din grupa Ligii Campionilor cu încă unul, al zecelea în 11 runde, 21-27 în Bucureşti cu Füchse Berlin.
Se făcea mare, mare caz în turul din capitala Germaniei pe seama diferenţei limită la care ceda multipla laureată a Ligii Zimbrilor, iar doar la limită a cedat Dinamo berlinezilor prima repriză a returului din România, 12-13, însă roş-albii le-au rezistat doar încă puţin în partea secundă, Füchse desprinzându-se la un avantaj chiar mai mare decât cel final.
Avea a se pune doar problema proporţiilor scorului, chit că Dinamo a contat în majoritate pe străini iar două treimi din golurile învinşilor au fost asigurate de handbaliştii formaţi de alte şcoli – în frunte cu Vujovic autor a 6, semn că investiţia n-are nici pe departe eficienţa scontată, fără însă a şi conta risipa, căci e din dările tuturor românilor, nu din buzunarele decidenţilor cu planurile.
Şi vor argumenta unii că nici Füchse nu e cu mult mai brează, asigurându-şi principalii marcatori dintre handbalişti străini – Gidsel cu 8 goluri, Andersson cu 6, doar că diferenţele sunt strigătoare la cer în sensul că gruparea berlineză e una privat profesionistă conectată economiei reale de piaţă şi nu proptită de sistemul public, iar la fel de esenţial investiţiile într-un club din capitala încă „motorului” Europei, Berlin, îşi şi găsesc astfel implicit justificarea, oricât e de severă decăderea socio-economico-financiară a Germaniei.
Dar până una, alta, Germania e totuşi încă Germania şi care va să zică îşi permite anumite investiţii, pe când mai tot ce ţine de România e legat de teoria „formelor fără fond” intens aplicată în practică.
Dinamo în forma sa artificial forţată din ultimul deceniu fiind un moft luxuriant fără justificare şi acoperire la realităţile factuale obiective din societatea românească în general şi handbalul masculin intern în particular.
Risipa ar trebui în mod normal curmată în condiţiile în care evidenţele sunt limpezi că „roş-albii” nu puteau depăşi un pod prea îndepărtat în grupele Ligii Campionilor, ba chiar regresând de dată recentă la stadiul unui bilanţ codaş între cele 16 protagoniste, iar în consecinţă campioana naţională să se descurce în limitele unui buget care să nu-i mai asigure „cumpărarea” titlului, asasinând practic întrecerea primei scene.
„Patrioata” Dinamo de altădată, reprezentantă a regimului ceauşist în arena sportivă internaţională, şi-a păstrat până şi numele – ah, ce mai glorie, tradiţie, istorie!, ca parte a cameleonicei mutaţii într-o „privatizată” a noului sistem beneficiar, dar „privatizată” pe dările românilor prădaţi pe toate părţile, iar dacă-i din buzunarele altora, fără număr să fie zerourile azvârlite pe apa Dâmboviţei.
Indiferent de regresul de la an la an, indiferent de oricâte evidenţe că Dinamo nu-i nicidecum de nasul exponentelor unui handbal apusean şi în general al unor societăţi occidentale totuşi încă funcţionale economico-financiar, fie şi pe fondul decăderii certe a Uniunii Republicilor Sovietice Ioropene.
Ori în România ce ar funcţiona oare cu-adevărat mai bine uns decât pârghiile corupţiei şi furtului risipitor?
Bani uşor, uşor „făcuţi”, la fel cheltuiţi.
Încât până când şi până unde ar rezista minciuna „reprezentării internaţionale” printr-o forţare artificială, aplicată reciclatei trupe a Ministerului de Interne într-una aşa-zis „privatizată” de ochii lumii?
Păi se răsucesc în mormânt inocenţii mişeleşte ucişi în stradă în băi de sânge în decembrie 1989 la minciuna întreţinută şi prin sport cu Dinamo de exemplu portdrapel în handbalul masculin decăzut al României.
Să se fi metamorfozat onest Dinamo în sensul capacitării unei pepiniere formatoare, şi nu să facă pe importatoarea care nu-şi permite de fapt luxul dacă n-ar fi buzunarele găurite ale atâtor milioane de români.
Care nu-s şi la semicerc pentru a-l învinge pe „închizătorul” porţii berlinezilor, Milosavljev, ci doar în statistici pe post de buni plătitori ai zerourilor ineficient de tocat şi de „investitorii” de la Dinamo.
Dar mulţi văd, puţini pricep şi strict cei aleşi înţeleg cu-adevărat, încât „caravana” trece imperturbabil şi implacabil în spiritul de turmă al miilor umplând tribunele pentru a „susţine cauza” salvării aparenţelor, cum că Liga Zimbrilor ar avea totuşi o trupă demnă de grupele Ligii Campionilor.
Iar berlinezii au mai predat o lecţie doveditoare în acest sens, că Dinamo rătăceşte între statutul de asasin cu anii al campionatului intern şi veşnic visătorul la onoruri internaţionale nemeritate.
Ori trenul handbalului intern pe scena continentală a părăsit de mult, mult timp staţia, lăsat cu nonşalanţă şi ignorantă iresponsabilitate să plece de cei interesaţi din fenomen, încât n-ar mai putea fi emise în mod normal pretenţii.
Cinstită şi realistă fiind o abordare „de la zero” pe lungimea propriei plapumi şi nu cu pălăria mult prea mare căzută pe ochi.
Dar n-are circul mediatic timp şi… ochi de asemenea adevăruri inconvenabile, mult mai preocupat fiind de acel mereu următor joc asigurând toate banalele detalii de moment. Care va să zică se va merge la Veszprem şi se va fi uitat deja ultimul eşec, căci speranţa moare invariabil ultima.
Şi tot aşa, şi tot aşa, până la ultimul gologan al puşculiţei publice de tocat. Tocmai pentru că se poate.
Sursa: https://sporttim.ro/handbal/cu-majoritatea-straini-dinamo-nu-tine-pasul-la-bucuresti-cu-fuchse