Astăzi, 18 noiembrie, la Sala Studio a Teatrului Național București, ora 19.00, aveți șansa s-o primiți în inimi și-n gânduri pe Leyah, zâna ce îmbină puterea emoțională a muzicii de film cu energia popului modern și eleganța orchestrării clasice. Noi am primit-o mai devreme, dovadă dialogul de mai jos.
– Jurnalul: Cine ești tu,
, de unde ai coborât printre noi?
– Leyah: Sunt o visătoare, dar și o luptătoare, care a plecat acum câțiva ani pe un drum muzical necunoscut, în căutare de sens, regăsire și devenire. Sunt un om complet îndrăgostit de muzică și de procesul ei de creare, un artist ce iubește publicul și scena, un muzician care caută mereu să fie mai bun și, nu în ultimul rând, un suflet ce trăiește în felul său fiecare emoție, fie că e o bucurie sau o deziluzie.
– Care au fost resorturile intime grație cărora ai îmbrățișat muzica?
– Pentru mine, muzica a fost mereu ca un limbaj secret – o modalitate de a spune ceea ce nu îndrăzneam sau nu știam să exprim altfel. Când eram copil, mă refugiam în sunete; ele îmi erau prieteni, alinare, chiar și răspunsuri. Îmbrățișarea muzicii a venit natural, dintr-o nevoie profundă de a înțelege lumea din jurul meu și de a mă înțelege pe mine. A devenit un mod de a mă conecta cu ceilalți, dar și de a da glas poveștilor și emoțiilor pe care le simt. Apoi, cred că muzica mi-a fost evadare și ancoră în momentele de singurătate. Prin ea pot să călătoresc în lumi imaginare, dar tot ea mă aduce mereu înapoi la esența mea. Este spațiul în care totul devine posibil, exact ca într-un film.
Dinspre pian, spre libertate
– Cum și de ce ai cotit dinspre pian spre cinematic pop? Și ce înseamnă cinematic pop, ajută-ne, te rog, să ne apropiem sensurile. E vorba de muzica pentru pelicula cinematografică, pentru filme?
– Drumul meu a început cu pianul, un instrument care pentru mine înseamnă disciplină, muncă, dar și emoție și conexiune profundă. Pe măsură ce am crescut ca artist, am simțit nevoia să explorez genuri care îmi oferă mai multă libertate și posibilitatea de a crea eu, din ipostaza de compozitor, lumi sonore complexe. Așa am descoperit cinematic pop, un stil care mi s-a părut natural, fiindcă îmbină povestirea emoțională a muzicii de film cu freshness -ul muzicii pop și cu lirismul și expresivitatea vocii. Cinematic pop nu este neapărat despre muzică pentru filme, ci mai degrabă despre o muzică ce se simte ca într-un film.
„Lași instrumentul o zi, el te lasă două!”
– Expresiv exprimat.
– Este despre a crea un univers sonor bogat, plin de emoții, care te transportă în altă lume, chiar dacă nu vezi o peliculă în fața ochilor. Fiecare piesă e ca o scenă, iar vocea este firul narativ. Cinematic pop lasă ascultătorul să se poziționeze în propriul lui film, să viseze, unde emoțiile se simt profund. De aceea, pentru mine, muzica pe care o compun este ca o călătorie interioară, într-o lume nevăzută, dar simțită.
– Mărturiseai undeva că ai fost o copilă singuratică, care n-a legat prietenii, dedicându-și timpul liber studiului pianului. N-ajungeai la un moment dat să te plictisești de orele nesfârșite de repetiții? Era pianul tot ce avea nevoie o copilă, o adolescentă, o tânără? Ai plonjat în viață abia după absolvirea facultății, greșesc? Ai învățat atunci să folosești un laptop, să conduci un autoturism… Pare uluitor!
– E adevărat, copilăria mea a fost marcată de multă solitudine, dar a fost un fel de solitudine necesară. Așa se face performanța. Și chiar dacă eram copil si poate nu-mi convenea, trebuia să mă antrenez ca un sportiv, în fiecare zi din viața mea. N-am să uit niciodată că mi se tot repeta: „Lași instrumentul o zi, el te lasă două!”.
Întoarcerea la muzică
– Ce presiune!
– Evident că aș fi vrut și eu să fiu copil după școală: să mă joc, să desenez, să mă văd cu alți copii. Dar asta nu prea era posibil, pentru că după orele de la școala de cultură generală, urmau orele de pian sau alte discipline muzicale, iar apoi mergeam acasă și studiam partiturile pe care le aveam de pregătit. Aveam concursuri, olimpiade, recitaluri și concerte. Cum să performezi pe o scenă dacă nu studiezi? Apoi, eu nu am prea avut voie să fac niciun sport care presupunea un risc de a-mi rupe mâinile sau degetele. Deci da, abia după absolvirea facultății, am început să experimentez cotidianul. Am mers la schi, la patinoar, la tango, am învățat ce înseamnă să ai un job, vacanțe și weekenduri libere. Și a fost minunat! Dar totuși, a fi pe scenă… este magic. Așa că m-am întors la muzică.
Prospețime + profunzime = magie
– Revenind în prezent, pentru că timpul prezent mi te-a adus în atenție: te-ai înhămat, la începutul lunii octombrie, la un turneu de anduranță unic până acum în România – „Cinestezia”. Ai îmbinat (și îmbini), prin creații proprii, clasicul cu popul, dar cum ai simțit de pe scenă că a fost receptat acest dialog între genuri muzicale nu tocmai apropiate?
– Cinestezia a fost și este o provocare incredibilă, atât pentru mine, cât și pentru public. Da, m-am înhămat la o nebunie frumoasă. Dar răsplata este că am simțit de pe scenă o deschidere extraordinară a publicului, o curiozitate și o dorință de a experimenta ceva diferit. Dialogul între clasic și pop poate părea, la prima vedere, un contrast, dar cred că exact în această juxtapunere stă frumusețea genului cinematic pop. Publicul a receptat această fuziune cu o emoție care m-a copleșit! Se vede magia în ochii oamenilor. Sunt fermecați de acest mix de genuri muzicale. Cei familiarizați cu clasicul au descoperit prospețimea popului, iar cei care iubesc popul au fost surprinși de profunzimea și emoția adusă de elementele clasice regăsite în muzica de film.
Trai pe propriul vătrai
– Așadar, o combinație reușită!
– Pe scenă, am simțit o conexiune reală, ca și cum fiecare notă, fiecare proiecție și fiecare emoție a fost împărtășită. Cred că asta face Cinestezia atât de specială – faptul că reușește să construiască un pod între lumi muzicale diferite care ajung direct în sufletul ascultătorilor.
– Frumos, frumos, dar se poate trăi în România de astăzi din muzică? Fii sinceră, Leyah!
– Sincer, se poate, dar nu e deloc ușor. Să trăiești din muzică în România înseamnă mult mai mult decât talent – e nevoie de determinare, adaptabilitate și o strategie bine gândită. Piața muzicală nu este cea mai generoasă, iar publicul este uneori reticent la genuri noi, mai ales la cele care nu urmează tiparele comerciale. Pentru mine, muzica a fost mereu o misiune personală, nu doar o meserie. Îmi doresc să creez ceva autentic, să las ceva în urma mea, să ofer o experiență diferită publicului, iar asta implică investiții uriașe de timp, energie și resurse. Dar, în același timp, cred că în România există un public deschis și dornic să fie surprins. Turneul Cinestezia mi-a arătat că oamenii consumă cultură și sunt dispuși să descopere și să susțină ceva nou. Trăirea din muzică vine la pachet cu multe provocări, dar și cu o satisfacție pe care puține alte domenii o pot oferi. Așa că, da, se poate, dar e un drum care cere curaj și foarte multă muncă.
– Când și cum ai decis că poți compune muzica proprie, când ai renunțat să mai evidențiezi creațiile altora și să le dăruiești publicului pe ale tale? Cum s-a descătușat această încredere în forțele proprii?
– Decizia de a compune propria muzică a venit treptat, în timp. La început, am fost mult mai confortabilă cu ideea de a interpreta lucruri deja create, dar pe măsură ce a trecut timpul am simțit că trebuie să-mi scriu drumul meu. A fost o luptă interioară mare – teama de a nu fi suficient de bună, de a nu reuși să mă fac înțeleasă, de a risca să mă expun prea mult. Încrederea în forțele proprii s-a construit încet, cu fiecare piesă compusă, cu fiecare experiment muzical, cu fiecare mic succes sau eșec. Am înțeles că nu există un „drept” sau „greșit” în muzică. M-am eliberat de teama de a nu fi acceptată și am lăsat muzica să vorbească despre mine. Am învățat să-mi dau voie să-mi exprim emoțiile. Piesele mele sunt o reflectare a călătoriei mele personale – nu mai compun doar pentru a interpreta, ci pentru a da naștere unor lumi sonore care să atingă ceva adânc în cei care le ascultă. A renunța la a interpreta creațiile altora a fost, în esență, un pas spre a înțelege cine sunt și ce am de spus. Și am înțeles că, uneori, cel mai mare dar pe care îl poți oferi publicului este tocmai acea vulnerabilitate, acea deschidere de a te „dezbrăca” și de a te dezvălui lui, prin muzică.
Despre conexiune
– Ce vrei tu să transmiți semenilor prin muzică, Leyah? Ce ții să le rămână oamenilor care te ascultă în inimi și în minți?
– Mi-ar plăcea să le dau posibilitatea ca prin muzica mea să-și exploreze propriul univers. Într-un sens aproape terapeutic. Că fiecare piesă le deschide o ușă către ei înșiși, către un spațiu unde pot să înțeleagă ce simt, să-și facă ordine în gânduri și emoții. Muzica mea nu e doar despre sunet, e despre conexiune. Așa că-mi doresc ca, la finalul fiecărui concert, publicul să plece cu un sentiment că a trăit ceva profund, că a fost parte dintr-o experiență care l-a atins la nivel emoțional.
– Ce iubești în viața aceasta, Leyah, ce-ți face plăcere, ce te alină, ce te face să râzi?
– Iubesc să trăiesc în prezent. Asta este o lecție pe care am învățat-o în ultimii ani: după o pandemie, pierderea tatei, un război la granițele țării și multe alte întrebări existențiale, mă bucur cât pot de mult de tot ceea ce am. Și sunt recunoscătoare, totodată, pentru tot ceea ce am.
Săpături adânci
– Că tot mi-am amintit: de unde vine acest supranume – Leyah? E o mască? O descătușare de sub povara personalității tatălui?
– Leyah nu e o mască, ci mai degrabă o versiune a mea, un alter ego. E un nume luminos, melodios și puternic, care am simțit că mă poate reprezenta cu succes pe scenă. Departe de a fi o descătușare, acest nume nu are nicio legătură cu tata. Tata a fost o lumină și va rămâne așa pentru totdeauna.
– De unde aspiri atât de multă sensibilitate, delicatețe, melancolie chiar – pentru că (și) aceste senzații, stări, trăiri se desprind din muzica ta?
– Cred că așa m-am născut. Și, cu siguranță, m-a format așa și muzica clasică. Dar ca să scot la suprafață toată sensibilitatea sau melancolia, eu sap adânc în mine. Uneori procesul este dureros, alteori revelator sau eliberator. Nu știu de unde vin toate acestea, dar ce știu este că le transpun în muzică și poate de aceea de fiecare dată când îmi cânt piesele pe scenă, mă emoționez.
– Cine sunt modele tale, Leyah?
– În primul rând, părinții mei. Și apoi sunt acele persoane care au avut curajul să fie autentice și să-și urmeze drumul, chiar și atunci când le era greu. Nu doar figuri publice sau artiști – ci oameni care, prin munca lor, prin viața lor, m-au inspirat să nu renunț la visurile mele.
– Ce admiră cel mai mult omul Magdalena Marica la muziciana profesionistă Leyah? Ce dezaprobă?
– Magdalena Marica, ca om, admiră la Leyah dedicarea, perseverența și pasiunea pe care o pune în tot ceea ce face. Admir și faptul că nu se teme de provocări sau să exploreze idei și teritorii noi. Este un artist care nu se mulțumește cu puțin și caută mereu să progreseze în tot ceea ce face. Și asta nu doar din punct de vedere muzical, ci și ca antreprenor. Probabil că, uneori, Leyah poate deveni prea exigentă cu ea însăși și prea critică. Dar când te dedici atât de mult unui vis, este ușor să uiți să te relaxezi și să te bucuri de drum, fiind doar cu gândul la destinație.
Ca în viață
– Ce-i iubirea, Leyah? Ce influență a avut și are acest sentiment în tot ceea ce faci?
– Cred că iubirea este prea complexă pentru a fi definită în cuvinte. Merită să fie protejată și prețuită. Evident, iubirea este un motor plin de povești care aduce cu sine inspirație de creație. Cânt din iubire și cu iubire. Am scris din iubire, cu iubire și pentru iubire. Câteodată, cu inima mică, alteori cu ea plină. Ca în viață. Dar ce am fi noi, până la urmă, oamenii, fără toate aceste experiențe?
– Ce planuri ai? Ce (ne) pregătești?
– 2025 se anunță a fi un an plin, cu câteva proiecte absolut fantastice, pe care abia aștept să le fac publice. Bineînțeles, toate au legătură cu muzica și sunt extrem de entuziasmată și nerăbdătoare să le pun în scenă.
– La final: cui simți nevoia să-i adresezi un sincer „Mulțumesc”?
– Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care are au crezut în mine și au fost alături de mine pe acest drum – fie că e vorba de familie, prieteni, echipa mea sau de fiecare persoană care mi-a dat încredere și m-a susținut. Aș vrea foarte tare să le mulțumesc partenerilor care au făcut ca turneul Cinestezia să existe, publicului și, nu în ultimul rând, aș vrea să-mi mulțumesc și mie. E bine să ne uităm în urmă, să observăm progresul și să ne bucurăm chiar și de cele mai mici succese personale.
– Succes, Leyah! Să ne (în)cânți ani nenumărați!
– Mulțumesc.
„Sunt o visătoare, dar și o luptătoare, care a plecat acum câțiva ani pe un drum muzical necunoscut, în căutare de sens, regăsire și devenire”, Leyah
„Sunt un om complet îndrăgostit de muzică și de procesul ei de creare”, Leyah
„Drumul meu a început cu pianul, un instrument care pentru mine înseamnă disciplină, muncă, dar și emoție și conexiune profundă”, Leyah
„Cinematic pop nu este neapărat despre muzică pentru filme, ci mai degrabă despre o muzică ce se simte ca într-un film”, Leyah
„Se poate trăi din muzică, dar e un drum care cere curaj și foarte multă muncă”, Leyah
Sursa: https://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/muziciana-leyah-cinestezia-pop-modern-981712.html